simbioză

copil fiind creșteam în mine un bătrân mă învăța să gust tăcerea și răbdarea un schimb eu tot mai mic el tot mai mare eu tot mai mare el tot mai mic ne învârteam ținându-ne de mâini eu trei pași înainte el mai șontâc azi încă ne ținem de mână el stă pe loc eu tot mai șontâc dau ocol în jurul lui să-i ascult povestea despre cum poartă în sine copilul acela din care a crescut și-mi spune că moartea nu este unică în spectrul ei imaterial nu-i doar o dezintegrare și nu e doar o emoție nu are dinți de fluture moartea revine în moarte iar și iar atunci când uitarea se leapădă de solzi până când inima dezvelită dă sevă unei flori sau unui lemn ce n-are să mai prindă muguri și fără de ram sub formă de cruce