o piatră-n fiecare

Cred că ai început să scrii cumva prea monoton, în sensul că aceleași cuvinte se tot repetă obsedant în ceea ce scrii. Dacă vrei să realizezi un ciclu poetic al pietrei, te înțeleg. Nu spun că acesta a fost epuizat de neomoderniști și că nu ar trebui să mai scriem cu utilizarea acestui motiv literar, dar contextele se cam repetă. Și, în plus, ai tu ce ai cu „locul” acela pe care îl aduci din când în când în poezie, chiar dacă poate să fie foarte important pentru tine. Și eu mi-amintesc faptul că am scris despre un loc tot așa nenumit, dar nu l-am tot repetat și i-am găsit contextul adecvat.
Nu spun că este un text rău aici. Doar această monotonie lexicală poate plictisi pe cititor, încât aceasta să-și spună: „Iar mă duc în pagina lui Stănică să citesc o variantă a aceleiași scrieri!”

mai este drum lung
mai am de spus despre piatra infinitului
despre cea a rătăcirii
și altele...
într-o călătorie dintr-un loc, așa este

bănuiesc că este obositor, te cred
voi încerca să mă strecor neobservat
ca molia, doar sper să nu tulbur lumina
aripile sunt arse


mulțumesc pentru atenția acordată și pentru sfat

Spre a nu fi înțeles greșit, să amintesc și celelalte cuvinte care intră în aceeași obsesie creatoare: „drum”/„cale”, „ziduri” (lipsesc aici, e drept, altele: „izvor”, „râu” (dar avem „sete”). A! uitasem, credeam că lipsesc „oasele”, dar sunt și ele la locul lor. (!) Dar despre ele nu pot glumi, doar asta rămâne din trupul acesta căruia îi acordăm atâta atenție.

Dacă este cum ma bănuit, atunci te las să termini ciclul poetic. Atunci îți spun cât a rămas original din demersul tău creator.

Salutări cordiale!

de câte ori crezi că merită spus ceva, spune, nu-i nici deranj, nici supărare
primesc cu interes