trup de lut

o brazdă adâncă gândurile-mi ară ar trebui să las acolo sămânța nespuselor să o păstrez sub un giulgiu până când va germina în cuvinte întregi care ar putea să zboare dar nu ca baloanele din iarmaroc să zboare ca rândunicile atunci când la început de toamnă își scriu peste albastrul înalt povestea care-a început de astă-primăvară mi-ar trebui o mie de vieți în una să tac în alta să spun în una să acopăr în alta s-adun tot ce am semănat sub toate brazdele grăunțele rămase-n așteptare de soare și ploi după ce-au stat adormite sub zăpada ultimului anotimp din cealaltă viață