zestre

prindem azi clipele acelea și rezonăm
nici n-ar putea fi altfel, căci suntem dospiți din același aluat și
purtăm în noi gena unei generații care așa a crescut

despre final, dacă aș știi că se subînțelege că acolo, în cufăr, e zestrea, aș elimina
ultimul vers

mulțumesc!

eu văd a fi începututl unui alt poem
:)

"acest poem cuminte"

mulțumesc!

cu minte scris...! urmând modelul unor comentarii semnate Stanica Viorel, pot spune... iată ce și cum văd eu în poezie, căci o vei muta de la personale...:

„când îmi spuneam rugăciunile de seară
o preferam pe aceea cu îngerașul
știam că peste noapte voi avea un prieten alături

pe aceea cu tatăl o spuneam fiind convins că
numai așa se vor împlini rugăciunile bunicii
pe care le spunea cu năduf de dimineața până seara

mai târziu m-am întrebat dacă îngerii stau supărați ei între ei
căci al meu se cam rătăcise de mine
i-aș fi trimis o scrisoare prin îngerașul altcuiva”

„și mai târziu m-am întrebat dacă tatăl a plecat în căutarea îngerilor pierduți
îl și vedeam umblând îngândurat
iar pe bunica în urma sa: păi bine, Doamne, o fi bine?”

Nedumerire: întrebarea „păi bine, Doamne, o fi bine?”... cine o pune?


Și parcă nu-mi vine-a crede că pruncii dumitale nu știu (n-au știut) „îngerașul”:

„zestrea ce-am primit n-am știut să o dăruiesc
poate acesta-i motivul pentru care
eu sunt mic tu fă-mă mare... nu a mai prins aripi”

Concluzia mie vizibilă:
genunchii și lacrimile sapă aceeași groapă,
groapa în care va ajunge și cufărul meu

Evident, am citit cu multă plăcere și atenție. Spor și succes!

1. bunica
2. nu am știut, nu m-am priceput

mulțumesc!