doar numere

un spațiu, infim, mai sus și poți să vezi cum se aprind stelele, chestiune relativă pe care o poți bănui citind un barometru. un spațiu infim, mai jos și fumul se lăfăie, se joacă de-a ceața gri, profită de chestiunea relativă; în seara asta nu vrea să danseze cu norii. dacă prind liniștea uitărilor, visul sânului protector mă îmbracă de hibernare. tot o chestiune relativă, somn al pulsului. caii sălbatici aleargă prin mine, galop sau răscoală de sânge, dar asta-i chestiune deloc relativă, parfumul tău, absolut, e de vină. asta se întâmplă când arăți cu degetul către absolut, ori către relativ, folosindu-te de sofisme și metafore, rămâi năucit. că nu-i fumul după cum arată barometrul și nici cerul plin de stele când pui măsura unde dorești. nimic relativ în a fi așa cum este în mod absolut. și nici starea de bine nu-i întâmplătoare dacă mintea îți este alături, cum nici galopul caiilor sălbatici nu este etern și, știm, parfumu-i mereu efemer.