dans

când a pășit ea pe covorul roșu, s-a auzit cum s-au ciocnit două respirații, sus, printre stele o privea certându-se în gând “de ce o pot privi și alții, de ce nu-i doar a mea?” ea i-a zâmbit, el s-a înclinat, apoi, așa, în pași de vals, a fost a lui covorul roșu, drum, fără de popas *** în replică un tango un naiv, dacă tu crezi că moartea este doar o parteneră de dans, una delicată, care îți șoptește respirații moi și care îți întinde un covor roșu, ca să ai pe cale! moartea e frumoasă doar în albastrele închipuiri ale poeților! moartea este, covorul de măruntaie ce-și leapădă duhorile prin buruieni invazive, strigătul surd într-un craniu plin cu vată; e dirijorul hidos ce bate în pupitru cu un bisturiu, orchestra dezacordată, iar tu ești pupitrul pe care stă însemnată partitura. vrei să îți cânte, ea te devorează.