claustrofobie

mă strâng în brațe, liniștea, întunericul, gândurile, ca o îmbrățișarea de grup, a singurătății. ființa se zbate-n strânsoare, caută lumina, își vrea trup precum o argilă care caută izvorul și focul, pentru aflarea formei formelor. parcă aș fi macul din tablou, îl privești de aproape și e doar o pată de culoare, înțepenită. aș vrea să fiu ca macul de pe câmp, cu rădăcini, dar liber să zbor, fiecărui sărut de vânt să mă las dezbrăcat de-o petală. mă strâng și pereții. mai bine să fi fost ou de măcăleandru, alungat de un cuc. aveam o șansă să plec la vale, pe apa pâraielor, să mă înghită un pește, lângă inima lui să-mi fac cuib. de ce? uite așa, că am citit undeva că peștii nu simt durerea. ori, poate un cub de gheață, s-apuc să mă topesc mângâiat de o rază, să zbor câteva lumi în chip de vapori pierduți și-apoi, când toate m-or strânge, să mă respir; în fiecare celulă sufocată să las povestea călătoriilor.