în cuib de șarpe

aș fi dormit în noaptea aia, în cântec de leagăn, aranjat aritmic, sub burțile solzoase ale șerpilor de fier, dar în ochii tăi se vedea povestea copilei care adormea visând să prindă orizontul în mâini, să-l ducă, cu ea, acasă, iar și iar. cât timp risipit! aș fi dormit, în așteptarea șarpelui ales să ne înghită, dar tu stăteai de veghe, altundeva și îmi era că vei rătăci de mine. cât te iubeam! ai fost precum vâscul pe o salcie cu pântecul plâns, o lume peste lume ai fost, mereu plecând, mereu întorcându-te acasă. aș fi dormit, dar îți citeam în priviri dorul ascuns, nespus, de a fi un alt început. eu nu știam să te ajut, doar te priveam. șarpele de fier s-a topit de mai multe ori, sub soare. au rămas urmele lui, aici, pe pământ. și noi, digerați, în cuib din pietre făcut. cât timp a trecut! azi, s-au pus între noi toate zăpezile pe care le-ai cules când răscoleai muntele, căutându-ți soarta sortită. eu n-am dormit în noaptea aia, să nu te uit. acum, tu dormi, eu te veghez, să nu mă uiți.