la pas

l-am luat de mână. s-a uitat la mine, puțin încurcat, nedumerit, neștiind că îl luasem de mână nu ca să-l sprijin, ci să-l îndrum. avea o mână caldă despre care nu ți-ai fi închipuit că este împărăteasa vieții și a morții, cu mandat primit de la soartă. îmi strângea mâna, din când în când… cred că, de câte ori auzea pădurea pe lângă care treceam. ea ne cânta - uneori strident, pe triluri de sticleți arțăgoși, alteori depărtat, în glas de cuc, ori, peste toate, rapsod neîntrecut, ciocârlanul, acompaniat, desigur, pe ritm percut, de-o ghionoaie. mergeam la pas, fără vreo grabă; poteca încă o mai cunoșteam, ici-colo, ascunsă pe sub frunze, de parcă se juca, o urmăream. mă gândeam că, în curând se vor înființa depozite ale emoțiilor, într-o altfel de genetică, bănci în care se vor pune la păstrare trăirile arhaice. atât ne-a mai rămas - vreo două, trei dimensiuni neonorate de cataloagele științifice- mirosul de prins în poze și emoțiile la pachet. să vezi atunci dependență! veșnicia era acolo, dintotdeauna și, întotdeauna va avea răbdare, să-i caute cineva printre măruntaie. răcorile vor obloji rănile lumii ăsteia, rătăcite, precum mama, din fire, își va mângâia oricând, oriunde, copilul. gândurile acelea m-au pătruns atât de adânc, încât, am uitat de tovarășul de drum, de mână l-am scăpat. nici apus nu a mai fost în ziua aceea. ne-am regăsit pe-o margine de lac - pe mal eu, pe luciul apei, celălalt.