omul fără dor

un pat, așa, mai către ușă și încă unul, pus lângă cuptor la adăpost, în camera mică și joasă, în care, și dacă n-ai fi vrut, cineva tot te ținea în brațe. acolo se furișa motanul pe după sobă, într-un colț adânc și, uneori, sub pat, prindea un pui de somn, chiar și Lăbuș. purtam, în iernile geroase, alături tot câmpul de paie și flori; le ascultam poveștile nesfârșite, când ne scârțâiau, șoptit, sub noi, de prin saltele… ori, cântecul grădinilor, îl ascultam, prins în gutuile așezate îngrijit, pe lângă geam - cu aromele lor, prin vise, ne însoțeau. n-aveai cum să nu simți dragostea lumii, să nu se nască-n tine, dor. acesta-i cuvântul uitat în pântecul timpului, răpit și dosit, în cufărul plin cu scrisori. acelea-s clipele nemuritoare, pe care, am uitat să le lăsăm moștenire. am pus, în locul lor, o lume de sticlă și peste toate, stăpân, un om gol.