au apus vremurile, azi nu mai predăm ștafete

mi- am luat copilul de mână și l-am urcat în trenul acestor vremuri în care nu-ți mai iei geamantanul cu tine să nu stai 12 ore în picioare; nu-ți mai pui conservele cu fasole în rucsac și nici nu mai fumezi la grămadă peste ceilalți. acum semnul ală cu țigara icsată e peste tot. mai bine! m-am lăsat. mda. în aceste vremuri în care trenul i s-a părut o magie copilului căci, la plecare, când s-a urnit uriașul de fier, a tras aer în piept, a uimire; și a pus mâna pe geam, ca și când ar fi fost un ecran tactil. s-a uitat către mine, un pic dezamăgit și ochii lui parcă întrebau: - la ăsta îi trebuie parolă? n-a așteptat răspuns. zâmbetul meu la descurajat. știa că l-am prins - era în lumea mea. copilul trecea, nivel după nivel și apoi, brusc, s-a delogat. - ăsta nu-i fain! spunea. ca și când interfața, meniul, paginile ce zburau într-un 3D neredactat, le vedea ca pe o versiune nereușită, a unui joc banal. doar pentru mine, trenul era același basm. nu mai era la fel, dar eu îl vedeam ca pe o variantă îmbunătățită, cumva trecut, de la veston, la frac și papion.