prizonier

să te eliberezi nu e o scuză. n-ai cum să supraviețuiești cu râsul plesnind în tine. te poți preface, poți da buzna, poți să te ascunzi punându-ți pielea pe dos, să te holbezi cum îți zboară pietrele prin rinichi, transaminazele prin celule, poți să-ți pui inima alături de tine, sub pernă , să te lauzi în visele toate că te-ai lăsat și nu mai ești diastolă, că n-ai nici o dependență, nici de apus, nici de răsărit… simți că poți și că nu-i loc de vreo scuză, apoi aprinzi câteva lămpi și-ți vine un gând azi n-am chef să scriu și știu că oricât m-aș screme nu o să iasă nici un fâsss… nema metafora. mă întreb de unde le scoteau geniile și sunt tot mai convins că era în ei o chestiune de ADN, pusă acolo de Creator pentru Creație. altfel, de unde ar fi scos gică geniala frază “ai, n-ai mingea, tragi la poartă”? n-am talent de poet și mi-e tot mai clar, sunt plin de vicii și nici nu sunt întors pe dos. inima e la locul ei și toate lămpile sunt aprinse. întorc pagina, trag câteva rânduri… supradoză și mă iau de sistolă:- tu ce stai, fă!? apoi mi-aduc aminte că am văzut o sârmă ghimpată ce călărea un gard înalt părea un incest martor le era un gardian. viață de rahat, îmi zic. de-o viață în pușcărie și nu simte niciodată bucuria aia pe care o simte condamnatul când este eliberat.