cuvintele mele scrijelesc adânc, în epidermă

părea caraghios să-mi fac cuib pe-o umbră de castan la răsărit începeam să fug fugeam întreaga zi să-mi prind odihna n-aveam să o mai prind, de la prea multă lumină pentru că umbra aia nu știa să țină cu dinții de cuibul meu și nici noaptea nu-mi era de folos- nu orice întuneric e umbră de atunci am renunțat și la scris am luat castanul ăla în brațe până m-au năpădit mușchii dinspre nord și-am devenit scoarță miroseam a lemn când m-am apucat de citit (c-a trecut unul pe lângă castan și-a zis: bă! dacă toți scrieți, cine mai citește?) am zis că-i de luat în seamă, ia să fiu mai cult decât sunt! să citesc haice d’alea scurte, proverbe, ghicitori, soneate, texte d’alea lungi, cronici, memorii, romane? am decis să citesc ăl mai lung poem al tuturor timpurilor, în varianta veche, în varianta revizuită, în toate volumele scrise de toți autorii… stă să se rupă umbra și cuibul părăsit se destramă mușchii dinspre nord s-au uscat, înspre sud cresc lăstari, prin tălpi îmi cresc rădăcinile bătrânului castan. nu știu dacă voi termina de citit cel mai lung poem scris vreodată, dar mă surpind uneori scrijelind pe scoarță și parcă mi-e dor