când am uitat de noi a venit

ziua în care n-am mai fost ce-ai vrut tu să-ți fiu a fost ziua în care n-ai mai fost ce-am vrut să-mi fii și-am părăsit chipurile ce mi le imaginam că stau peste noi privindu-ne din balcoane d’aia ne-am mutat la ultimul etaj, deasupra plopilor, ca să prindem întâia ploaie și să ne spele de prea multe zile care urmau să vină, iar și iar eu fără să mai vreau să fiu, tu fără să mai fii ce vreau atunci a fost prima reprezentație între două tramvaie eu te priveam din unul, tu îmi întorceai spatele din celălalt și-ți lăsai coapsele la vedere fără să ceri bilet cumva, urcam pe șinele alea până la ultima stație, ca și când acolo ar fi fost depozitele celor ce le-am pierdut din toate călătoriile toate n-am făcut decât să amânăm călătoriile următoare și să săpăm macaze pe pântecele noastre prefăcând dorințele ce-au trecut în dorințe ce s-au prefăcut ți-am lăsat timp să îți termini spectacolul și spectator n-am fost să-ți fiu și mi-am pus capul pe genunchi lăsând să-mi fie martor doar trosnetul acela ce-mi spunea că tu nu ești acolo să te supui și nici o cale nu te va face să vrei să-mi fii, să-mi mai fii