Molidul de Craciun

Sunt un molid crescut din intamplare pe-o culme, intr-o padure doar de brazi, mai mari, mai mici, s-ar zice ca-s pierdut aici, pe munte, sus. Si orice an trecut ciopleste adanc in trunchiul meu cate-un inel, sunt strans in ochiuri colorate.

Cand ninge, vecinii mei dispar pe rand, si-n jur raman doar cioturi cu radacini adanci ce mor putin cate putin. Doar eu ma-nalt si ma falesc cu acele-mi de argint, coroana sacra, refugiu pentru pasari.

Acum o zi am auzit o cearta intre vrabii si-am priceput de ce sunt ocolit mereu, in orice iarna, de Craciun.

Ne facem cuib aici la tine caci esti molid si nu vei fi primit in nici o casa, de ajun.

Si padurarii au venit la timp, cu camioane lungi si cu tractoare, cu franghii..., e frig pe munte, se grabesc sa lase-n urma cioturi noi. Clatin usor impletitura cuibului de vrabii si intreb cu ce-am gresit, de ce raman doar eu?

Ca esti molid, nu esti dorit in case cu copii. Faci ace peste tot ce intra in covoare si ii raneste pe cei mici.

Nu-s bun? Ma scutur repede? Stiu bine, nu sunt un brad ca toti ceilalti, dar vezi, in loc de ace eu am scantei ce in caderea lor se sting pocnind in artificii mute. Am o coroana neciuntita, bogata-n stele de argint si risipesc in jur parfum de munte si zapada.

Zadarnic strig in vantul inghetat, raman iar singur, sa treaca odata sarbatoarea!

E intuneric. Aici, pe culme, eu am ramas cel mai inalt... Sunt un molid ce plang doar de Craciun, iar lacrimile ingheata intr-o rasina rece.

Iar mai tarziu, zapada se topeste-n soare si pe carari numai de el stiute apare un calugar de la Schit. Merge tacut si strange, intr-o desaga ponosita, lacrimi de brad si de molid.

Primavara ma invelesc in conuri verzi, sperante. Las vantul sa doineasca prin ramurile-mi ude, iar vara ma-ntind peste poteca sa-aduc o umbra deasa turistilor ce urca. Din cand in cand adapostesc indragostiti, se sprijina de mine, se cuibaresc in muschiul gros crescut din abundenta.

Cand musca adanc din coaja mea briceagul, doare, am nume noi in fiecare an, intiparite in scoarta-mi de molid. Rasina vine de la sine, un pansament ce vindeca oricand.

Iar toamna, conurile infloresc abandonandu-se oricui, sperantele se sting pe rand. Si iarasi cade neaua, in fiecare an mai alba.

In iarna asta n-au mai venit pe culme padurarii, nu mai sunt brazi. Doar cioturi, radacini si eu, molid ce nu-s primit de dumneavoastra, am ace ascutite ce murdaresc covoare si va ranesc copiii.