Om

Destinul omului...

Fiecare om are un destin de care, mai devreme sau mai tarziu, se rataceste. Pierde in viata in primul rand pentru ca se pierde el, putin cate putin, si-n cele din urma pierde insasi viata.

Destinul omului e tragic.

Omul porneste in viata plin de zel, aducandu-si la linia de start visele, sperantele, idealurile intr-un buchet de flori invelit cu grija in frunze de feriga. Inainteaza prin ani plin de elan, tinand mandru buchetul in fata, dorinte, ganduri, sentimente afisate fara griji si ascunzisuri, viitorul lui. Merge prin viata si-n fiecare an vede cum buchetul se micsoreaza, florile se usuca una cate una, precum idealurile tocite in rutina, descopera dorinte interzise de reguli.

Floare cu floare, frunza cu frunza se vestejesc pe rand, feriga cade prima, nu mai inveseleste sperantele inflorite timpuriu si nimeni nu vine sa improspateze buchetul, sa salveze idealurile. Omul priveste neputincios cum dorintele lui se sting, cum mor pe rand si tot mai crede in nebunia unei intamplari, pastreaza in suflet o ultima speranta ca totusi sa se intample ceva si se vor implini macar cateva din dorintele lui.

Nimic nu-i mai trist ca inselaciunea sperantei, a idealului, si-n cele din urma a destinului.

Buchetul de flori se ofileste pe an ce trece mai mult, se usuca si moare odata cu noi. Si ne trezim in noaptea din urma vestejiti, uitati intr-un pat murdar sau aurit, intr-o camera de cinci stele sau intr-un hambar provincial. Curand pornim cuminti, exploratori neobositi, spre locuri de unde nimeni nu s-a intors vreodata.

Destinul omului e gresit. Omul era mai fericit in vremea contemplatiei primitive decat in epoca actiunii, epoca moderna.

Omul s-a nascut si a trait aidoma unui arbore mandru si salbatic, care contempla cu bratele-ramuri cerul. Actiunea l-a retezat de la radacina, l-a rindeluit si astfel au fost construite obiecte frumoase, moderne, biblioteci si birouri lacuite. Din nefericire toate aceste minunatii n-or sa rodeasca niciodata si au ca unic destin putrezirea.

La inceput destinul omului a fost contemplatia cerului nu actiunea, inversandu-se rolurile i-au creeat acestuia un destin tragic. Aici a gresit.

In trecut, undeva pe coasta Pacificului, copiii aveau libertate sexuala din cea mai frageda varsta si totodata si-au dezvoltat o pasiune: desenul. In fiecare an schitau tot felul de teme, care mai de care mai frumoase. O analiza dibace a observat insa ca din toate desenele (si erau cateva sute) doar doua aveau tema erotica. Ele apartineau celor doi handicapati ai tribului care strigau, prin desenele lor, dupa fete (erau hidosi si niciuna nu se apropia de ei).

Omul striga intotdeauna dupa ce-i lipseste. Se naste pur dar, din nefericire, e transformat mereu. Lasat liber sa se dezvolte, ar avea propria filozofie despre viata. Dar nu-i asa, omul primeste mereu transformari. I se spune cum sa mearga, cum sa vorbeasca, cum sa invete, cum sa iubeasca, cum sa bea apa, cum sa se tunda, cum sa-si atace dusmanii, cum sa se aseze mai bine sa primeasca lovitura in locul cel mai dureros, cum sa-si deghizeze trasaturile pentru a-l place seful. Unii se supun regulilor, altii innebunesc si cei mai multi se plictisesc. Cu cat se extinde plictiseala cu atat se transforma fiecare celula a trupului in cate un zero. Cei norocosi (sau cei mai potenti) capata cifra unu in fata care apoi e urmata de zerouri.

Astfel, cei mai multi oameni devin simple nulitati insirate docil pe firele biciului a cate unui sef. Atunci unde mai este personalitatea fiecarui individ? Geniul omului se toceste sub regulile epocii moderne, se anemiaza si dispare incetul cu-ncetul. Raman doar regulile impuse de posesorul biciul, considerat dumnezeu de cei fara cifra unu in fata zerourilor.

De aceea destinul omului e tragic.

Nu-i trist?