Sorin Stoica

De ce ploaia e udă, De ce plouă în ciudă Cu apa-i urâtă Peste lume căzută? Oare nu vine ploaia Să stingă văpaia Ce-n inimi la lume Iubirile-și pune? Plouă și stinge, Îneacă

Un stol de corbi urâți își lasă zborul Să umple ziua,cerul și întreagă lumea mea, Eu îl privesc și mă întreb ce-i dorul Dacă nu tot un zbor spre inima cuiva. Un zbor greoi,confuz

Lasă-mă să zbor, Vreau să cad apoi Și nu,n-o să mor, Eu cad peste noi. Dă-mi voie să mint Că mi-e bine așa, Cum altfel să simt Prăbușirea mea? Am grijă să simt Strâmba mea durere Și să

Mi-e seară de tine, Dar nu orice seară, Ci seara ce vine Mereu prima oară. Mi-e toamnă de noi Și chiar primăvară, S-aducem-napoi Acea primă seară. Vreau să ne floare Și vreau să ne

Eu nu mai am nimic, Nici n-am avut vreodată, Nu vreau să mă ridic, Vreau doar să mor odată. Eu nu mai sunt deloc Și nici nu știu de-am fost Mai mult decât un loc, Un spațiu fără rost. Eu

Te am cu mine unde Și te iubesc doar când, În doruri furibunde Sau poate doar în gând. Mi-e dor de tine parcă, Mă doare că lipsești, Tu caută-mă dacă Și-n tine dor găsești.

Îți urez picioare frumoase, domnișoară, Placate cu cristale Ceaikovsky, Atârna-ți-ar ca pietrele de moară Manelele compuse de Swarovsky! Îmi zaci acum lascivă ca o butelie, Cu fusta creață

În mine încă mai miroase-a tine, Miros de carne albă pusă la dospit Din care două nopți am preparat tartine Ce-n loc să mă hrănească,m-au înnebunit. În gură încă am brunete gusturi Dintre-ale

Pe cer atârnă un soare mâzgălit, Aruncător de mov în asfințit, Pe lac,pe oameni și pe cerul larg Ca un mănunchi de purpură târzie Împrăștiată unde orele se sparg Din noapte către-a dimineții

Toate podurile Sunt îndrăgostite de sinucigași, Doar ele le știu ofurile De supărați pe viață pătimași. Sunt iubiri De dincolo de carne,sunt din piatră, Scutite simplu de dezamăgiri Din

Îmi dansează ochii La braț cu asfințitul Și-mi cântă infinitul De dincolo de zodii. E seară peste munte În curtea vieții mele, Mă întâlnesc cu stele Și cu dorințe multe. Mă-ncearcă

Locul inimii mele e în mâna Cu care-mi atingi buzele. Cardiac vorbind,nu mi-e totuna Dinspre ce organ îți vin scuzele. Te iert pentru patimile Aruncate unde-mi bate inima Dar nu te iert

Domnișoara cu picioare mici Trece astă-seară pe la mine, Foarte hotărâtă să-mi aline Orice dor rebel va întâlni aici. Îmi va călca desculță peste sânge Cu pașii ei minusculi și prea fini, Și

S-a desprins o frunză-ncetișor Și mi s-a oprit pe mână, Am crezut c-ai apărut tu-n zbor Să mă iei și să mă duci pe Lună. Și iau frunza și o pun pe frunte, I-aud seva cum de tine-mi

Nu prea mai aud deloc simfonii În afara inimii tale ce-ascult, Nu mă mai interesează decât c-ai să vii Și nimic altceva nu contează mai mult. Nu mai văd dacă e zi sau e noapte, Mi-e egal de-i

Hei, tu, boare primăvăratică, Ochi de copil clipind a bomboană, Hai, oprește-te o clipă din goană Și dă-mi să-ți sărut gurița sălbatică! Așază-te pe din două,minune, Cu fiece parte primindu-mă

Un om al străzii stă pe-o țeavă caldă Adăpostit de-o streașină-nghețată, Din ochii i-a curs pe caldarâm o baltă În care i se oglindește viața toată. E-ajun de Sărbători în jurul lui, O lume-ntreagă

Am fost întâiul ginere stricat, De bunăvoie,nu vrăjit de iele. Am sărutat o fată și m-am însurat Departe de mireasă,în noaptea nunții mele. Pe amândoi ne chinuiau dorințe De dincolo de magice

Cunosc oameni care,pentru un sărut, Taie lumea-n două, Și iau jumătățile,le duc și le ascut Și fac din ele trup de lună nouă. Acei oameni sunt dibaci la suflet, Arhitecți de viață, Îi

Când se va termina Viața ce ne-a fost dată, Eu tot te voi avea, Să nu uiți niciodată! Atunci când vom muri Nu voi simți regret, Tu tot a mea vei fi, Don't you ever forget! Nu știu unde-om