Ce faci?
Uite, scriam o poezie.
Atunci imi cer scuze ca ti-am intrerupt sirul ideilor...
(Ah, nu-i nimic,
oricum nu aveam in maini sirul ideilor)
Tocmai am terminat o poezie, de fapt
(intr-o
pe ea es arunca-o in temnita cu ani
as sfasia-o c-un cuvant
i-as smulge gandurile unul care unul
si i-as turna pe timp lacrimi de plumb,
sa nu se mai ridice,
sa nu se mai inalte
si sa nu fie ci
tampla mi-e rece,
tampla mi-e rece,
frunzele-mi arzande
ca o vapaie,
ca o vapaie lumineaza
tot mai stins...
si vremea nu trece,
si vremea nu trece,
doar se-ntoarce-n maine
mult
Se intetesc cuvintele inteleptilor asteptandu-si sosirea vulturilor.
Robii inaripati cercuiesc zarile aburinde si-si scuipa tipet surde peste dunele campiilor.
Aici, odata, a fost o mare
in seara azurie nimeni nu știe de unde se pătrund grelele istoviri alea cugetelor inrourate eu îl aștept pe cel nou mâinii mele stângi cu o înfiorată dulce mirare mă ascund după silueta unei frunze
Ppeste buzele amortite de vise
rasar ghimpi de vanzare in cutii de plastic
saloane albaste prinse din intamplare in canapelele
mucegaite la coltul caselor altui veac
recunosc din intamplare
Caii defuncti au adormit de mult.
Face-ti-mi loc printre ruinele zilelor scarbos coborandu-si apusul in zare.
Spargeti-mi catusele nasterii de maine,
distrugeti calcaiele arse de ploile acide din
Toate ca toate,
dar sa ma faci pe mine vinovata de mizeriile ce vor sa vina
- ii spunea piatra frunzei coboratoare -
de nenorocirea desprinderii tale din trunchiul de copac...
Poate ca tu nu
Ce faci?
Uite, scriam o poezie.
Atunci imi cer scuze ca ti-am intrerupt sirul ideilor...
(Ah, nu-i nimic,
oricum nu aveam in maini sirul ideilor)
Tocmai am terminat o poezie, de fapt
(intr-o
Ce nu-nteleg eu sunt racnetele petelor de pe asfalt.
Tocuri inalte,
tocuri subtiri,
tocuri apasand carnea moale si uda de ploaie.
Nu stiu de ce gurile pesterilor din ultimii vulcani noroiosi isi
Fiecare inger are dreptul sa-si aleaga culorile din pene.
Acum cerul musteste de ingeri in zbor,
acoperind cu plumb pamantul gustos si rosu.
Vino sa ne ridicam statui din penele
Hai sa ne înhamam noianul acesta de melci
si sa ne cântarim în spuse care mai de care mai neauzite,
hai sa ascundem somnul din spatele pleoapelor deschise,
sa aprindem focul în soba
si sa ne
Odata am întâlnit un om
care mi-a întins o poezie.
Poezia omului despre sine însusi,
fara cuvinte, fara foi albe sau galbene ca dintii toamnei.
Poezia aceea spunea despre mine, de fapt,
Se face frig, nespus, frig galben și doborâtor de simțuri inutile.
Rămânem numai goi și ne acoperim cu gene trupurile încovoiate
ar sângele, încă cald,
mustește precum vinul în hambare.
Nici
Am mâinile în buzunarele arse de soare.
Departe în zare, doi își joacă zilele la zaruri și nici unul nu bănuiește cât de aproape îi este moartea.
Mustesc strugurii în viile întinse și corbi mari
Întind o cană cu vin spre cel care șade la masa din spate.
Un ins verzui și lent în mișcări,
Mă privește în așteptarea ideii salvatoare
spre a fi pusă pe capătul foilor nescrise.
Pare că nu vede
Cu una, cu două, își ia pașii în spinare
și-și șterge cu părul bogat urmele mersului gol pe asfalt.
Au încercat să o urmărească acei vânători iscusiți,
sărutându-și puștile ruginite de atâta
Spune-mi dacă ți-ai luat vreodată sângele în mâini,
dacă i-ai sorbit sarea amăruie și dacă ți-ai spălat apoi rănile pustii.
Nu e o mare încercare, carnea mea obosită își prelungește nervii până
Se făcea că paginile din dreapta erau doar frunze albastre de tei
și mi s-a făcut brusc dor de copilăria cu copaci aburiți ce cresc în cer
și în care mă cățăram de pe umerii pământului.
Cu toate
Nu mică i-a fost mirarea să descopere că avea
numai doi ani de vechime în gânduri.
A alergat, strigându-și uimirea,
aruncându-și încălțările,
aruncandu-se în locul unde odată fusese Lacul.
Mai
Azi am întâlnit un om care venea de prea departe.
Avea umerii scoși din orbite,
sângele se prelingea încă din boturile corbilor de toamnă
și el încă mă mai întreba dacă am cunoscut tăcerea
Eliberare incertă.
Drumul spinos spre al șaptelea Rai.
Mă întreba odată o mână dacă înainte este apusul.
Cred că vroia să-și târască crepusculul dincolo de genunchii lumii.
Mâna aceea pășea cu
E simplu, nu?
E simplu să deschidă brațele arse,
să soarbă petalele florilor,
să arcuiască pași peste prundul dezgolit,
să plutească timpuriu
-chiar dacă nu e încă iarnă –
căci totul nu-i
SP