simona marcu

Reușești să îmbini un zvon de urbanitate bucureșteană (să fie Pantelimon, un bloc gri, o dezamăgire târzie) cu duioșia fermecătoare a romantismului regăsit într-o atingere neștiută. Femeile tale, celelate, cele care încep, înțeleg, ascultă, își iau notițe în pielea fierbinte a unui bărbat, ele, cu lumea lor amărui-acrișoară, vișinate amețitoare într-un ținut lapon, femeile astea altfel care pot lua lumea de la început sunt esența, miezul, nucleul pasiunii, cea mai întreagă dintre tăceri.
Prefer să empatizez, să îmi mișc marginile în emoția reîntâlnirii cu poezia ta decât să fac o analiză rece.
Prefer să fiu măcar odată cealaltă și fericirea să o înțeleg altfel, pornind din mine, exersată, închipuită, simplă.

E ca și cum ai scrie despre camera din față din inima mea. Eu rar rămân impresionată, dar în astfel de povești mă topesc, poate că am o predispoziție aparte acum pentru ele. Sunt fragmente parcă dospite în taină, literă cu literă, picătură cu picătură.
Și astea pentru că îmi par autentice, ca și diminețile promise. Nimic convențional, nimic în plus. Doar procesul albastru de cristalizare a sentimentului în cuvânt.

Discurs incert de individ afumat îndelung cu votkă și/sau alte excitante mai mult sau mai puțin dubioase, asta până când se arată în plină pubertate invadat de miere. Să se fi trezit el în stup? Puțin probabil, mai degrabă yaurtul conținea o nepermisă cantitate de miere, sau iubita să fi fost atât de honey cu ochii ei de căprioară încât să inducă prin ei un întreg proces de îndulcire.
Imaginile frizează nebunia, sunt aproape de un oniric care nu își mai încape în propriile-i buzunare. Ai și tu marca ta distinctă, Hose Armando, un fel de terapie îngrozitoare a cuvintelor ce caută să apuce pe cai raționale.
Finalul mă duce cu gândul la Stalker, poate din pricina alteranței culoare-pustiu.

Ela, tu pari să fi decoparit joaca asta ca un fel de ping-pong, tu-eu, viața de dinainte-viața de apoi, un control destul de strict al verbelor, o muzicalitale poate ușor căutată. Te citesc în forma asta de ceva vreme, e bine, dar e ludic, și ține, într-adevăr, dar încearcă să-l duci pe o treaptă superioară.
Poeziile terminate în semne de întrebare sunt o modă apusă.
Fără supărare, eu am spus doar ceea ce deranjează.

Citesc rar proză pe site, mă întreb acum că dacă aș face-o mai des aș ieși în câștig. Găsesc la tine o mică fotografie în care ai imortalizat o stare atât de firească, o non-fericire care se pierde în noi toți printr-un lung șir de situații asemănătoare. E ca și cum ai descoase fericirea descoperind că are limite, rațiuni și tabieturi lente de bătrână arțăgosă.
Foarte bune inciziile de gânduri, încordarea e introdusă brusc, fără a menaja cititorul, automatisme aproape dezumanizate prezintă personajele într-o lumină mai degrabă gălbuie și putrezită decât crudă.
Bariere transparente între un ce-ar-fi-putut-să-fie și prezentul cu zâmbet marca Danuț, fac din lectura textului tău o alunecoasă insomnie printre amintiri și curajoase realități.
Îmi pare bine că te-am citit.

Chipurile, inchizitorul poate fi asociat cu oglinda, în partea ei neluminată, pentru că nu exiști ca și întreg în ea, nu te poate recompune decât ca și puzzle, după chipul și asemănarea.
Grădina promisă revine obesiv, într-un fel de recompunere vegetală a unei reflecții înjumătățite.

Dediudănuț în forma primară și ascuțită a experimentului, un fel de hamster fără roată, sau deținut multicolor într-un futurist lagăr de concentrare. Prieteni reduși la un biet număr (de autor, se înțelege), într-o claustrare curajoasă, minus o tensiune arterială de la meciuri cu prelungiri.
Domnișoara e cea care câștigă în cele din urmă, are un poem și încă unul, ceva scrisorele mototolite și o întreagă istorie specială, neînvelită în pelteaua sentimentală atât de practicată prin aceste pagini.
Mie stănescu îmi place, hamsterii par drăgălași de la distanță, lecțiile de fizică le-am cedat mereu altora bucuroasă. Refrenul rămâne însă mereu desupra. Negativist și amărui. Ca un iepure de ciocolată.

Cât se poate de real, Andrei. Textul tău e special și merită să fie văzut. Iar eu devin ranchiunoasă doar atunci când văd rea voință. Nu e cazul tău și știi doar că îți mulțumesc pentru critici.

Dacă cineva începe să joace ping-pong în mintea ta, cam așa ar trebuie să stea lucrurile. Din perete în perete, din pisică în încolăcire. Din scaunul cu rotile în afara lui, dar afara lui e deja exterior de gând și ce se întâmpă acolo nu mai poți controla.
Imaginile capătă mișcare pentru că se înghit reciproc, dezolante, incolore pentru ca mai apoi să regurgiteze același tablou, îmbogățit însă cu un ricoșeu, cu o românie fascinantă și eternă, cu proiecția eului în forma schiloadă a unui bunic crepuscular. Un anatomic care își depășește atribuțiile, pendulând între descoperirea americii și farfuria cu epidemie, o extindere peste limitele reale a unui imaginar mai degrabă obosit decât bolnav.
Realul aici nu apare mascat, machiat, transfigurat, ci se oferă o variantă a lui, un alt fel de a fi, poate că toți trăim acolo, cu un vertigo în fiecare bunic asimilat ca și al nostru, în aceeași minciună, în aceeași iminentă prăbușire personală.
Un text închis, ca o halucinație diurnă, un text care mi-a făcut plăcere să îl citesc.

Așa, să-ți fie învățătură de minte. Altă dată să nu mai uiti poeziile fără capace. Finalul e delicios.

Fantezii londoneze într-o Anglie balcanică, final care depășește mult calitativ restul poeziei, versul-miez eu îl vedeam ca titlu, și îmi place, mult, mult (așa entuziasm e mai rar la mine) îmi arăți că se poate zâmbi printre lacrimi.
Vaporii de metan împing la sinucidere, femeia de apă, poate la fel de bine să fie de foc sau pământ, o lași nelegată oricum. Aici poate că pierzi.

Neconvingător. Nu faci legătura între ideile textului tău și anumite date geografice pe care le dai. Metaforele sunt comune, viețile anterioare nu prezintă interes pentru cititor. Părerea mea e că textul nu reușește să transmită, ai ceva acolo care putea fi dezvoltat, dar nu ai reușit să decolezi.

Adică nu sunt singura care nu s-a visat niciodată mireasă? Bineee...
Poezia ta îmi pare mai degrabă pastel decât sângerie, în ciuda abatorului, în necazul tuturor cuțitelor și briceagelor din lumea asta. E fondantă roz, e o fundă de satin ca un semn de întrebare, un fel de mâner care așteaptă să fie tras pentru a-și dezvălui secretele.
Supraomenescul e deja un supranatural care nu contrazice realitatea, ci o îmbogățește, o aduce aproape de pelicula cinematografică, un fel de Hannibal Lector înfometat care stă la pândă.
De jucărie să fie, dar să o știm și noi.

Poezia ta e așteptarea îndoliată a unei neașteptate reîntoarceri. Multiplici stări, transformi primăvara într-un anatomic înțeles ca expresie statică a gândului că aproape înseamnă de cele mai multe ori depărtarea acceptată.
Nu zboară și nu curge, semnele încă nu au contur, nu se cunosc între ele îndeajuns de mult pentru a dizolva o împietrire în sine. Nu există căderi, așa cum ridicarea încă nu are un timp al ei definit în coordonate cunoscute.
Poezie ca o închisoare cu gratii care apără, pentru că exteriorul vine ca un tren cu vagoanele goale, ca venele fără sânge.
Felicitări, Mae.

Mai degrabă o dramă continuă. Pentru cititori. Ce să faci? Să nu amesteci sânii cu schopenhauer pentru început. Edenul cu boala și domnișoara cu dumneata.
Restul e, cum spui și tu, fantasmagorie.

Amuzantă povestire. De trei ori ura pentru motan!
Probabil că specia de sticleți zburători se simte tare norocoasă.

O femeie cu nasul pe sus si cu tocuri?

Fă-mă să pricep, întoarsă pe dos înseamnă întoarsă cu 180 de grade?

Titlul îmi aduce aminte de Timpuri Noi și deja nu mai pot fi serioasă. Poate prea mult anatomic explicit în sensul că se oferă pe tavă ca și simbol, nu îmi place mie prea tare \"lepădatul\", are o sonoritate puțin poetică.

Hai, măi Andrei, cârcotașule, aroma poeziei e franțuzită. Ce am eu cu numele autorului? Dar asta așa, să ai ce ronțăi în seara asta. Nu mă supăr. Am zâmbit și eu.