Silviu Somesanu

Dincoace de firea lucrurilor e firea oamenilor ce respiră realitatea ca pe un adevăr trunchiat, prinde razele de lumină și le face mănunchi. S-a întâmplat cel născut să nu fie din

Sunetele crinilor dau zvon de tristețe, alunecă-n lacrimi, curcubeul dimineții aduce orizontul pe ape, norii se luminează-ntre pleoape. Ziua curge și ea peste lume. Întrebându-mă mereu,

Noaptea e plină de relații rebele somnul e alungat ca lupul învins din haită dar nimeni nu se mai teme și așteaptă dimineața. Din amintiri m-au răscolit câteva întâmplări care mi-au schimbat

În zilele cu toamna sub cap fructul sânilor ei cum pepenele galben împarte arome coapte de singurătate, Pune candoarea-n lumina gândului și muscă cu dinții din carnea mea absentă, topește cerul

În trupul femeii s-a cuibărit îndoiala, din ochi în surâs de ape curg enigmele și brațele se alungesc în ramuri verzi, într-un copac plecat pe drumuri, primăvara. Sărutul ireal cât un oftat

Trecea pe muchii de sare fără să se clatine prinzându-se cu mâinile goale de cer, în echilibru nu-l împingea nimeni, se juca cu propriul eu secătuit de constrângeri. Nici liniile drepte, curbe

Simt cum se rup din mine zilele și-n locul gol se rostogolesc drumuri cum ar fi plecările fără rost, să am de unde mă-ntoarce. Devin un călător împătimit în timp ce se naște-n minte

împart hrana în mod egal la toţi nu mizaţi la mai mult nu ştiu să mă prefac altfel decât sunt între noi se întâmplă mişcarea noi ne înscriem în vârtejul ei eu încerc să schimb datele

Păsările se hârjonesc pe ramurile acestui poem sub care își pune femeia hamacul la umbră. În vara noastră aerul arde pe margini, insectele sosesc în excursii de grup și femeia se apără zâmbind la

Linia orizontului, un rest de la ultima mărturie, arc deschis între păduri pe sub care trece un râu și o șosea, nu știi de unde vin și unde se duc. Femeia îmblânzită pentru o vreme până-i

Se frânge-n mine sufletul, se arcuiește ca via după arac, intră-n visare și adoră lumina, rupe din sine și dăruiește altora. Ceea ce crede-i mai mult decât știe, partea nevăzută a

Fiecare întuneric e o căutare, un mugur de lumină care crapă dimineața când se întâlnesc izvoarele trei deodată. În lumea mea totdeauna c-un cod, e și bucurie și teamă, o așteptare-n

Ca la o nuntă în care se fură mireasa și nu se mai aduce înapoi, toată orânduiala și distracția-i terminată, nimeni nu știe la ce să se aștepte. Așa se-ntâmplă și cu încrderea în promisiuni,

dintre iubirile care mă dor de a ta nu pot să scap mă feresc să-ţi spun ce se întâmplă bântuie o incertitudine imedită în zile din anotimpuri de zgură luna se va adăposti după nori

Chiar dacă se crapă de ziuă-n poeme și cuvintele ard cu nerăbdare, nicio muză nu se trezește devreme. Poetul adormit pe masa de scris visează femei cu miros de cafea ce lasă-n urmă pași

Între noi febrele se țes cu noduri, sentimente stropite cu sânge nuntit mai adânci ca fântânile câmpiei. Ochii tăi capătă în alți ochi vederea asemeni oglinzilor din pereți. Tot ce trebuie

Podiș pe fruntea mea lată, urme de văi. Se-ntunecă clipele înghesuite în buzunare, mâinile-mi scapă din vedere oamenii. Se ridică oasele din rădăcini și se mișcă. Poveștile se deșiră prin

Fiindcă nimeni n-a întrebat de ce și cum se întâmplă, ne-am mutat unul în celălalt ne-am sincronizat gesturile prin care ieșim în afară. Am îmbrăcat haine de clown dar era agitație și-n

Întorc izvoarele din drum și le adăpostesc sub ceturi de piatră fulgere deasupra de munți îmi aprind căpițe de fân în somn. O pasăre stă pe umărul meu și vestește furtuna tu cobori în

Înfășor cuvintele în pânza cunoașterii le capitonez cu violet ușile, să nu se audă în exterior, sunetele să rămână închise-n voce și să cânte imnuri dragostei. Rostirea lor pe de rost, să