Silviu Somesanu

Iarna asta miroase a primăvară fragilă nu mai are continuitate de anotimp mai mult se preface că ne mângâie cu bucuria zăpezilor desenate pe munţi. E o nonconformistă plină de ifose şi de boli

Nu știi în ce ipostază mă aflu, să vâslesc în sânge printr-un tunel albastru în care nu se zărește altceva în afara unei lumini atât de îndepărtate încât se contopește în minte cu o stea pe sub

Am scăpat din vedere tristețea care bântuie printre oameni, am rămas o imagine-n oglinda sufletului fără nicio singurătate uitată în casa unde urmele așteaptă tăcerea cuibărită-n obiectele

Atâta taină se ascunde în om de într-o viață nu-l poți cunoaște, fapt știut... Nu se poate înlătura întunericul chiar dacă lumina încearcă tot timpul să-l pătrundă. Mereu vom trăi în

Noaptea se furișează prin ferestre, gândurile îmi clipocesc prin memorie, sunt un om interzis în singurătate cu privirea în tavanul spânzurat de cer. Am prea puține șanse de reușită, să trec

Stă mai mult decât trebuie în propria groapă pe dunga orizontului se duce târâș prin iarba fiarelor uscată de la început e șarpele care se urcă-n pom sunetul clapei pianului în dezacord cu

Nu mai pune degetul pe rană, pune sare, istovit de crucea pe care o duce trage adânc aeru-n piept și-l arde, simte cum ura-i lichidă și se varsă în afară. Respirul caută trufia de

Sunt mai presus de cuvinte, încercările din fiecare zi puse pe capul trădării care se află sub acoperire în mijlocul faptelor. De mai multă vreme sunt arse visurile de înflorire și mâinile se

Printre oameni timpul trece neluat în seamă, fără remușcări nu ne spune nimic ia cu el tot ce-i mai frumos și pleacă nepăsător din valea morții până se șterge totul din memorie. Cerul și

Dragostea m-a dat peste cap, am rămas cu franjurii rupți, căciula aruncată peste poartă, mâinile prinse de ochiul speranței. Bineînțeles că nevoia intră în casă de frig și se lovește de

Un trandafir și o femeie își sărbătoreau întâlnirile. Trandafirul privea femeia în ochi, ochii ei clipeau de neastâmpăr, se întrandafira la față de frumos. Femeia privea trandafirul în

La încheieturile mâinii drepte apasă o durere pe ligamente, dar nu mă plâng niciodată la tine, nu sunt dintre cei ce se tem de dureri, ele ne pot încerca pe fiecare câteodată dar din asta nu

m-am întristat pe drum în apa fântânilor însetat de adevăr nu mi-am revenit rupt din calendarul verii n-am găsit umbra să mă ascund de soare pentru alt anotimp nisipos sosesc la tine cu

Câte ceva din mersul meu a rămas pe drumuri nu le-a recunoscut, n-au fost pe măsura pașilor cu urme-n inima cuvântului și a asfințit odată cu luna-n turnurile nopții. Atunci de la o fereastră

noaptea se scurge în mare singuratică stelele rămân pe țărm în ploaie de o vreme vâslesc la orizont întunericul la frig strănut de face valuri pământul obosit adorm în păduri de

Împins dincolo de arestul mâinilor rebele nicio încăpere nu-mi pare sigură mai mult decât zăvoarele puse. În memoria cheii rămâne dilema, să-și acopere gaura ori nu cu glasul tăcerii

Locul lui, alții nu-l vor ținti nu-s arme care să-și înghită focul, ochiul de veghe nimeni nu-l știe el vede dincolo de ziduri. Cum la teatru se trage cortina, actorii joacă o piesă

De când te-am întâlnit femeie, inima mea e ocuptă cu dragoste şi aşteptările se înmulţesc mereu ca ierburile primăvara. Fiecare zi e un scenariu de vise pe care le rup din gânduri şi le

Foșnește singurătatea pe margini și vântul se umflă în corpul ei cum noaptea în sufletele abandonate. În arșița înstrăinării clipele de naufragiu se pierd când nimeni nu te ma întreabă nici

Sună frumos cântecul tău la fereastră. Ce neobișnuit e surâsul văzut în oglindă când întunericul își picură clipele din streașina norilor pe copaci ori zboară câte o pasăre, cu frângeri de