Silviu Somesanu

nu pot cuprinde cu gândul marginile universului poate nici n-are mă chinui degeaba cu ceva care nu-i important pentru nimeni nici pentru mine dar nu poți struni gândul îl urmăresc dintr-o

sunt o scrisoare netrimisă păstrez cuvintele scrise cu dragoste pentru amintirile care se vor trezi în sertar mi-aș dori să ți-o citesc atunci dar cine știe dacă-mi vei înțelege limba cu

E semn că se schimbă ceasurile, își plimbă acele invers, din răzbunare și acel zvon că timpul se întoarce la origini. Oasele mele-s asemenea crengilor uscate iar genunchii nu vor să

Lumea m-a absorbit prin fiecare por, cuvintele mi-au fost date la o parte până m-am hotărât să le port în memorie. Mă zbat, caut cu febrilitate viața normală, cultiv prin toate mijloacele

Nimeni nu mă privește cu luare aminte, fiecare om e preocupat de singurătatea sa, câte o femeie mai aruncă coada ochiului așa din întâmplare în fața mea ca o provocare. Bănuiesc că suferă de o

Cum să-mi placă cine sunt, când mă face să mă împotrivesc, să urmez o cale nesigură ce nu duce unde doresc? Rezultat să dau faptelor normale, un nod de cuvinte în care-i esența. Tremurul

Dacă ți-aș spune tot adevărul nu ai crede nimic și cerul se va rostogoli în gol cu păsări mute. În cuvinte am sunete nu vorbe, alte înțelesuri se țes pe pânze de gând și ele flutură pe

nu sunt eu cel care împarte libertatea cu porția nici nu cunosc cine o face fiecare trăiește cu sentimentul că este o nedreptate unii propovăduiesc democrația când ea lipsește cu

Acolo, voi încrusta în pietre semne, cine le va descifra deschide porți prin tâmplele timpului, trage durerea după sine și pleacă, dincolo de prăpastie unde s-a rostogolit cerul și se

Cu cheile cui voi intra pe poarta soarelui dimineața, nimeni să nu mă știe, doar să mă primească cu ofrandele cerului cunună. E mai devreme de încolțirea seminței din care lujeri se vor

Am suferit durerea trădării în trecutul nemângâiat, azi indiferența și-a făcut loc unde locuia iubirea. Rămân într-o singurătate sfâșiată de răzbunări bolnave de moarte ca un câine ce nu știe

Se simte bogat deși n-are avere, poartă-n minte o întreagă lume pe care ne-o dezvăluie, are-n sine punctul de sprijin. Stă fără teamă în fața oricui și-n casa cuvântului este stăpân. Are

Nimic nu mă satură de foame ori sete mai mult decât zâmbetul mamei, mângâierea ei cu aripi de fluture ce-mi alungă-n uitare, tristețea. Razele iubirii mă sărută tainic pe față leoaică flămândă

Înviat din durerea sfârșită a gândului, cu trupul cioplit în marmora zilei poartă în dragoste, sămânța roditoare. Șlefuită cîteodată se ridică cum copacul prin ani cu fructe coapte lăsate dar

Deșertul încă mai aleargă după mine; calul pur sânge arab nu mă lasă din șa, ochii mi se închid de nisip, tu ești prea departe, nu mă lasă noaptea să ajung. Mă proptesc în punctele

prin sufletul tău zburdă căprioare de aer, înflorește sângele voinicului pe pajiști. îndrăgostit fără aripi, mă înalț cu gândul pe munți pentru tine prințesă a pădurilor de zadă. râuri

Îmi cosești iarba sub tălpi fânul sub cap așezându-l, de mă culc în amiaza ta împlinit. Ai pe trup frunze mirositoare de mentă de-mi ațâțâ-n trup neastâmpărul, setea mi-o face de foc, și tot

El taie răul din rădăcini, îl pune să moară-n ascuns, se spală cu apele limpezi ale zilei, botează în verde lumina și aruncă-n vânt cenușa gândului ars. Își așază nădejdea pe masă, scrie cu

Doar moartea are culoarea tristeții metalului ce taie ierburi și oameni, rămâne lutul umed în care crapă coaja semințelor, verdele mugur de cearcăn stelar absoarbe lumina. Irizări

În inimă își zidesc sălașul-cetate iubiri paralele, zile de așteptare, nopți de plăcere, ce se ignoră între ele. Totul se întâmplă în spatele oglinzii de unde țâșnește întunericul cu gânduri

Dacă mi s-au cuibărit în gânduri iluzii, sunt departe de realul cognitiv şi scap din vedere ce mă înconjoară. În faţa ochilor se perindă trecutul întâmplări în alb şi negru într-o rupere de