Silviu Somesanu

Altfel era atunci când întunericul nu mă despărţea de iubire şi nopţile le lăsam în taina lor iar în depărtare îmi fluierau mierlele când să vin la tine-n gând eram în euforia atingerii îmi

Degetele subțiri ale iubitei se joacă pe clapele pianului, ea are o bucurie interioară și surâde ruptă de realitatea desuetă. N-am întrebat-o nimic nici n-am descoperit ce cântă, poate fi și o

Atâtea gânduri călătoresc pretutindeni, nu obosesc să caute un stimul nou. Dincolo de mine-i o lume cu pielea subțire purtată-n brațe de copiii aburului albastru cum se desăvârșește lumina prin

Și nici n-am vrut în mine ca să port ideea unui tânăr mort, abia-mi crescuse impulsuri în aripe, au ars în focul ultimilor clipe și fața mea a ars de nu mă recunoști rămân sodatul cel pierdut de

Sângele s-a încărcat cu aerul sticlos al pădurilor, arborii se tem de vântul morții adus de oameni și apele repezi fără remușcari se răzbună. Trupul e atins de pulberi ca nisipul

Când se lasă o boare de pădure înverzită peste piața orașului somnambul cuprins de remușcările mulțumii de porumbei care vin la ciugulit firimiturile unei civilizații șterse de avuție, se

Cuvântul se naște și-n inima pietrei, guri fermecate îl rostesc pe rând, ochii privesc prin întuneric semnele lăsate cu o sete de agheazmă divină. Carnea fragedă se răzbună în trup. Noaptea

Prin fereastra încadrată-n pereții umbrei privește în depărtare migdalul cu fructe aromate stăpâne peste tării ce vindecă ce se mai poate. Un paharnic se pare de viță domnească dezleagă taine

Nu mai e nimic de făcut situației, timpul trece și nu se leagă de prezent, mândria abia se ridică din genunchi pe când seva înverzeșe în muguri. Cum să mergi pe urme șterse cu pașii prinzând

În toamna bolnavă de spasmofilie alte rădăcini vor crește în trup, mă vor îmblânzi până la epuizare și curând voi deveni mielul alb al iernii. Simt gesturile rupte de cuvinte cum lovesc în

Limba ascuțită pe cuvinte albastre ca și ochii rupți din contextul expus îmi pun propoziția în fraze prea lungi care se pierd în irisul lor. Carnea mea obosită de toate răutățile

Între mine și tine ceva-i fabulos, un aer de iubire cu o fluturare de aripi, între noi doi idoli nu sunt doar fărâme de suflet și o lumină difuză cu raze-n nervuri ca pe merele coapte. În

Are trup de vioară albastră cu snop de vibrații în interior de sunete luminoase. În zilele roase de arșiță ochi limpede sub mal de râu cântecul celest, respirație de jad șlefuit. Verde-n

Noaptea alunecă-n diminețile iadului și întunericul îi face loc, pe ape numai morile părăsite se frământă chiar dacă macină doar timpul și drumul s-a pierdut în bălării lângă o cruce unde a

Stau la mansarda timpului, de la fereastră urmăresc trecerea călătorilor pe străzile orașului de vânt intrat în colbul istoriei. Apele focului se varsă-n amintiri își fac albii adânci în

Un cuțit înfipt până la prăsele-n pământ stă în poziție de drepți în fața casei ca niciun trăznet să nu vină prin preajmă, era semnificația pe care nu o știam, musafirii îl priveau și nu spuneau

Cu mâinile curate tot ce fac devine împlinit, Gândurile mă-nconjoară cu ziduri înalte acoperite cu cerul mut sub care urcă pe trepte visarea. Uitarea nu-și încape-n trup, durerea se-nvinge

Era pe când iarna a divorțat de ger, ninsoarile se ștergeau pe frunte, semănau cu femeile la plimbare când le întâmpină florăresele pe străzi cu bucuria din ochii ghioceilor. Cred că iarna a

în seara în care s-a prăpădit minunea de nu mai credeam în venirea ei afară era furtună dezlănţuită schimbare de obiceiuri şi aşteptări într-o dezamăgitoare violenţă tăioasă îmi verificam

Arde o dragoste nevinovata răbdare ce nu mai poate fi uitată, știu mersul norilor prin anotimpuri, cineva mă tot întreabă de ce ploile nu se opresc vara? și risipesc aroma înserării. Mătasea

Ce voi nu aveți, eu am liantul prin care se unesc cuvintele-n poeme, patima aceea a femeilor dezțelenite târziu cu inima coaptă de așteptare. Se va întâmpla totul ca o minune când trupul nu-și

Când mușchii sudează curbele brațelor, mâinile se ridică, nu amenință, dar spun totul privirilor, trupul iese din corzi și farmec capătă cât cuprinde. Ea gustă înserarea cu dorințele-n