Sunt un nucleu cu prea multe orbite
Nemarginirea ca s-o pot învinge,
Dușmanii morții nu mă pot înghite
Și-n fluxul vieții m-or împinge.
Am tot întregul rotunjit în mână
I-am pus noblețe în
Se plimbă toamna în calești de-aramă,
Ploaia plânge-n lacrimi lumina de cristal,
Vântul împrăștie arome din cramă,
Mai grea este geanta agentului poștal.
Senzații în cohorte de porniri
În tine de mi-am pus sperantă
Când am crezut-o îndreptățită
Am așteptat de la distanță
Sa te apropii preaiubită.
În lumea plină de ispită
Dreptatea fuge din instanță
În tine de mi-am pus
Nu ți-am cerut să mă ierți femeie,
în nicio împrejurare,
ți-am cerut doar să înțelegi,
să faci acel efort binevoitor, de inimă
prin care să rămân mereu ceea ce sunt
și nu o marionetă cu
Vântul fluieră prin oasele nopții la marginea prăpastiei
până întunericul îl prinde cu mâța-n sac,
nu poate pătrunde până-n adâncul ei
unde râul își vede de treburi
grăbit spre câmpiile
În vinul atât de limpede
unde locuiește adevărul,
neîncrezătorul
își bea minciuna,
doar proverbul cum îl cântă,
răscolește-n trup verva.
Bucuria iese prin pori
de nu se satură
Doar nisipul din trup l-am păstrat
într-o clepsidră de sticlă cu nervuri colorate,
restul l-am aruncat în apele de unde bea curcubeul,
perle nu mai port în gând, șlefuiesc în cuvinte
pe care le
s-au târât cu rănile deschise
să-și salveze colegii de moarte
au făcut scut din propria lor teamă
pentru o șansă de supraviețuire
așteptată de oriunde
era atâta dezolare și atâta
Stau liniștit căldura se stinge în gleznele nopții
sângele nu mai fierbe în clocot, se rotește subțire
nu e străin și sporește răcoarea în trup.
Cerul se topește în palmele fără coaje,
ele
Sap fântână adâncă
în lutul trupului meu,
să nu intervină surparea
zidesc de la-nceput în cuvânt,
de limba-mi devine
vocală sonoră,
urcă apa câte o literă coaptă
spre ciutură.
Din cumpăna
În palme ierburi n-au mai crescut
și niciodată mâinile nu s-au opus,
ochii aveau irișii de un verde intens
ca frunzele de ficus.
În oglinzi străluceau tot mai singuri
înfruntând
De întâmplări nu pot să știu
când universul se mișcă,
nu-l pot stăpâni nicio clipă
când el nu se stăpânește.
Să-i pun câte un punct de reper,
un nod prin care se leagă constelații,
orice
Deschisă-i poarta cerului,
aici se frâng printre nori
fulgere,
suspină ploile.
tunetul cine-l strigă?
În spatele ei se cațără Moartea.
.
Ascunși în găuri de șarpe
unde nu pătrunde
pe dealuri înzăpezite
mor sub pași dimineți ale-ntoarcerii...
Cu drumuri șterse printre vii, coboară cerul;
timpul urcă-n clopotniță momentul seminței trezite.
Se multiplică pelerin gândul
Ce întâmplare trebuie să fie,
să mă facă să plâng fără să vreau
când motive nu sunt?
Îmi spală privirea pe ochi
cu lacrimi sărate.
Dumnezeu mă urmărește din înalt,
mă lasă să trăiesc singur
El își frânge degetele pe canapeaua ei mov,
așteaptă să-i vină rândul ori deznodământul
și nu se întâmpla nimic în camera alăturată,
mai mult, totul dospește într-o tăcere stranie
iar orașul
La fel cum lumina în flux
se topește-n somn
și curge prin vise,
ochii privesc și se miră
cum pasărea nopții
a ouat în cuibul cerului
galbenă luna.
Stelele prolifice sunt cloști,
scot pui
Sunetele vocii tale
Sunt atât de suave și calde,
Ca aș putea să nu le aud
Îmi este deajuns închipuirea.
Urmele pașilor tăi
Sunt atât de neverosimile,
Îmi este deajuns să sărut glezna
Pentru
Pâinea pe care o înghit,
gust nu mai are
și ceasul închinării
doar în inima pietrei
î l aud ticăind,
valea temerii adâncind carnea,
adăugând focul în rană...
Cum se ascunde durerea în
Nu era nimic rotund și clar,
se întrezărea doar o undă de lumină
căzută pe fața oglinzii
în care liniile aspre se estompau.
Se săpa o fântâna adâncă și pură
prin care iubirea urcă
Cuvinte cu înțelesuri zdrențuite
și miezul putred de patimi,
trec prin culorile anotimpurilor.
În inimi avem îngeri de ocazie
cu aripile întinse prin sânge
coboară și urcă seva în trup
cu
Am nevoie de liniște
o femeie e-n spatiul launtric
și-l folosește din plin
izolat în cameră cu glasul ei
plânge pe umăr necazuri ne-ntâmplate.
În rotunjimi o voluptate secretă
roade
O singură barcă pe lac și se răstoarnă
un om încearcă imposibilul,apoi înghite apă
se duce în adânc, nimeni nu-l poate salva,
acolo a mai murit unul, e un vârtej,
spune cineva intrat cu grabă în
Toamna mă așteaptă întotdeauna cu vânt fără aripi,
cred că seara grădinii e ruginită de arome,
fără păsări exuberante
păstrează un fel de tristețe pusă la învechit.
Nu cunosc o altă
