Silviu Somesanu

Clipele trec și se descompun în trup, pătrund tot mai adânc, tot mai adânc… Aseară a murit o parte din celule; n-am simțit, nu m-a durut, nici ele n-au știut, n-aveau putere, trăiau într-un

Așteptându-te dintr-un impuls te apropii repede de orizont, călătorești de una singură spre un tărâm inexistent de frumos. Apropierea noastră devine posibilă distanțele intră unele în

Sânii tăi doi cantalupi sar din coșul pieptului, și ies din așternuturi, i-am atins cu ochii și cu palmele, apoi i-ai retras. Obrazul în somn îți era tandru, pesemne visul te-a adâncit în

Când toate drumurile se vor sfârși, Eu însumi voi deveni drum Pe care trec caii somnului De la răsărit la apus. Când toate podurile se vor dărâma, Eu însumi voi deveni pod Peste care trec

Acum știu ce dorești Ce ascunzi în cutele nevăzute ale minții Am pătruns în labirintul inimii Cum prind semințele rădăcini în pământ A-nceput să se ridice negura Cerul meu se înseninează la

Dimineața cu ochii în lacrimi udă florile de mărgăritar, ridică pleoapele, cheamă orizontul și-l mângâie cu-n zbor de porumbel alb. Cerul, o catapeteasmă de stele, pe care o sărută

Cartierul meu e o gură de canal în care se aruncă gunoaiele oamenii toți sunt anonimi mă intreb de ce îi salutam când eram copil? Dacă m-aș strădui aș pleca fără să spun la nimeni în altul

Timpul mă izgonește din trup. Cu mâinile împreunate în cruce, desțelenesc din interior pământul. Din stele, aud vocea sufletului, șoptește să mă pregătesc și eu tot aștept.

Solitari plopii pe drumuri ne învelesc în perdele de ceață vin ploile toamnei, vânturile stepei să ne fluiere-n oase durerea. Pătrunde apa-n inima pietrei îngălbenește sub tălpi ramul trupul

Ascunzi sub mască o obsesivă căutare exista ceva care nu se întrevede, ceva care fuge cu obstinație și n-am cum să văd vulcanul care te răscolește-n măruntaie. Monotonia te inhibă și capeți o

trec prin sat pe ulițele vesele n-am fost de când eram copil pe la spate lumea își dă coate și se întreabă cine este? mă străpunge un dulce fior ca o viitură care trece prin sânge răscolind

mi-e teamă de gol și singurătate îmi chinui picioarele desculțe pe ploi până-n hăuri la casa nopții unde îngerii au în mâini lumânări aprinse nu știu ce vânt mi-a adus sămânța de întuneric și

Veneai rupt de pe drumuri depărtate îți spuneam să te astâmperi cineva te caută mereu seara, ne bucuram de fiecare întâlnire clipa neașteptată e mult mai frumoasă. Sunt un ochi care vede pe

O noapte se pierde în altă noapte, ochii tăi sunt stelele care se aprind. Cerul e umbra sub care iubirea cade mereu înroșind frunza inimii. Cu gândurile tale mă acopăr de lumină, un vis mă

noaptea așezată pe calcâiul stelelor pășește printre veșnicii în cercuri mereu altele timpul are măsuri relative își fixează existența pe câte un soare în derivă mișcarea o artă a

O enigmă pe fața acestui tablou surâsul privirii mirat joc de culoare și umbră încercarea de a tăia-n cuțit ploi de lumină. Azi fluturii-n zbor de pe iile fetelor mi-au lipit genele cu

Ziua aceea pe care-o aștept; E coarda unui arc mult prea întins, E simțul din umbră croit deștept, Pe care niciunde nu l-ai atins. Ziua aceea nu-i ca oricare; E o flamură-n vânt tremurată, E

Trec pasarile și-n zborul auster Se simte iz de poamă și de cântec, Pe cer cărări croite în efemer Deasupra noastra flutură descântec. Coboară brumele cu gura arsă E timpul ce forțează la

Trecuse noaptea,umbră peste ape, Și trestii lungi ar fi ținut în mână Un timp egal cât irișii sub pleoape Au adormit cu capul în fântâna. Dar nu se știe timpul câtă dezlegare În ierburi dus să