Clipele trec și se descompun în trup,
pătrund tot mai adânc,
tot mai adânc…
Aseară a murit o parte din celule;
n-am simțit, nu m-a durut,
nici ele n-au știut,
n-aveau putere,
trăiau într-un
Așteptându-te dintr-un impuls
te apropii repede de orizont,
călătorești de una singură
spre un tărâm inexistent de frumos.
Apropierea noastră devine posibilă
distanțele intră unele în
Sânii tăi doi cantalupi
sar din coșul pieptului,
și ies din așternuturi,
i-am atins cu ochii și cu palmele,
apoi i-ai retras.
Obrazul în somn îți era tandru,
pesemne visul te-a adâncit în
Când toate drumurile se vor sfârși,
Eu însumi voi deveni drum
Pe care trec caii somnului
De la răsărit la apus.
Când toate podurile se vor dărâma,
Eu însumi voi deveni pod
Peste care trec
Acum știu ce dorești
Ce ascunzi în cutele nevăzute ale minții
Am pătruns în labirintul inimii
Cum prind semințele rădăcini în pământ
A-nceput să se ridice negura
Cerul meu se înseninează la
Dimineața cu ochii în lacrimi
udă florile de mărgăritar,
ridică pleoapele, cheamă orizontul
și-l mângâie cu-n zbor de porumbel alb.
Cerul, o catapeteasmă de stele,
pe care o sărută
Cartierul meu e o gură de canal
în care se aruncă gunoaiele
oamenii toți sunt anonimi
mă intreb de ce
îi salutam când eram copil?
Dacă m-aș strădui
aș pleca fără să spun la nimeni
în altul
Timpul mă izgonește
din trup.
Cu mâinile împreunate
în cruce,
desțelenesc din interior
pământul.
Din stele,
aud vocea sufletului,
șoptește
să mă pregătesc
și eu tot aștept.
După atâta arșiță
se topesc toate sentimentele
se decolorează
ne lipim pielea asudată unul de altul
ca de un râu
cu sânge șipotind printre bolovani
Intrăm cu sufletul în păsări
și trec prin
Nopțile albe,
satul coboară în genunchi de pe deal.
Stelele se joacă deasupra viilor
și luna însetată de întuneric,
sus pe creasta pădurii de stejari
luminează vesel turla bisericii.
Pomii
Solitari plopii pe drumuri
ne învelesc în perdele de ceață
vin ploile toamnei, vânturile stepei
să ne fluiere-n oase durerea.
Pătrunde apa-n inima pietrei
îngălbenește sub tălpi ramul
trupul
Ascunzi sub mască o obsesivă căutare
exista ceva care nu se întrevede,
ceva care fuge cu obstinație
și n-am cum să văd
vulcanul care te răscolește-n măruntaie.
Monotonia te inhibă
și capeți o
trec prin sat pe ulițele vesele
n-am fost de când eram copil
pe la spate lumea își dă coate
și se întreabă cine este?
mă străpunge un dulce fior
ca o viitură care trece prin sânge
răscolind
mi-e teamă de gol și singurătate
îmi chinui picioarele desculțe pe ploi
până-n hăuri la casa nopții
unde îngerii au în mâini lumânări aprinse
nu știu ce vânt mi-a adus sămânța de întuneric
și
ridicată-n picioare și aplecată se apropie de icoană
e seara când o văd destul de clar
cu bucuria adunată-n ochi și rugăciunea pe buze
pe drum trec carele zidite cu știuleți mai sus de margini
se
Veneai rupt de pe drumuri depărtate
îți spuneam să te astâmperi
cineva te caută mereu seara,
ne bucuram de fiecare întâlnire
clipa neașteptată e mult mai frumoasă.
Sunt un ochi care vede pe
O noapte se pierde în altă noapte,
ochii tăi sunt stelele care se aprind.
Cerul e umbra sub care iubirea
cade mereu înroșind frunza inimii.
Cu gândurile tale mă acopăr de lumină,
un vis mă
noaptea așezată
pe calcâiul stelelor
pășește printre veșnicii
în cercuri mereu altele
timpul
are măsuri relative
își fixează existența
pe câte un soare în derivă
mișcarea
o artă a
trimițîndu-mă să fac rândul la capre
am crezut că mama mă pedepsește
îmi spunea că este o plăcere
a copiilor din sat
sfioasă îmi căuta în gânduri
neplăcerile zilnice
zicându-mi așa într-o
Doresc să-ți deslușesc visul în taină
în ochiul izvorului ruginit,
să-ți pun la subțiori cimbrișor de munte
și buzele tale roșietice,
brândușe înflorite în otavă,
să-mi ostoiască sângele
pornit
O enigmă pe fața acestui tablou
surâsul privirii mirat
joc de culoare și umbră
încercarea de a tăia-n cuțit
ploi de lumină.
Azi
fluturii-n zbor de pe iile fetelor
mi-au lipit genele cu
Ziua aceea pe care-o aștept;
E coarda unui arc mult prea întins,
E simțul din umbră croit deștept,
Pe care niciunde nu l-ai atins.
Ziua aceea nu-i ca oricare;
E o flamură-n vânt tremurată,
E
Trec pasarile și-n zborul auster
Se simte iz de poamă și de cântec,
Pe cer cărări croite în efemer
Deasupra noastra flutură descântec.
Coboară brumele cu gura arsă
E timpul ce forțează la
Trecuse noaptea,umbră peste ape,
Și trestii lungi ar fi ținut în mână
Un timp egal cât irișii sub pleoape
Au adormit cu capul în fântâna.
Dar nu se știe timpul câtă dezlegare
În ierburi dus să