Silviu Somesanu

Cartea-i o pădure de cuvinte arborii ei ating cu vârful cerul pe care-l destramă gândurile și plouă, plouă în interiorul nostru cu lumină. Păsări de vis o deschid pe aripi-n zbor se

Avea bunicul o pălărie frumoasă, mi-a dăruit și mie una la fel, mergea la muncă în gradină ori pe câmp, își așeza pălăria jos să nu se murdărească. Am fost mereu împreună, îl imitam, îi plăcea

Noaptea îmi limpezește gândurile, visele devin realitate, cu iubirea la braț merg mai departe pe drum. În suflet simt un crez care nu se manifestă în afară el naște familia.

Îmi calcă pe urme, descendenții. Pășesc drept, au o privire pătrunzătoare mai adâncă decât fântâna. Așază-n obișnuință puterea încrederii, voința adevărului. Valul moștenit prinde

Mai mare uitare nu știu decât să te uiți pe tine afară din trup ori să treci cu vederea orice suferință care te sapă prin memorie și face șanțuri pe unde trec apele Acheronului. Trupul în care

Blândă Moartea-ți alunecă-n inimă. Clipele se numără singure, trec, respiri ultimul aer al unei dorințe din gând, și aerul se mută-n suflet. Trupul rămâne inert se-ntoarce la origini în

Caut în inima pietrelor ascunzișul punctului fix să-mi sprijin sufletul pe propriile ziduri, caut vălurita tăcerea a ierburilor câmpiei peste care trec caii vântului spre mările

A urcat pe trepte neliniștea înfrigurare a minții, a rămas în urmă așteptarea cu fructe pe ramuri. Dintr-o năzuință cu fruntea pe cer unde din voință armă își face îmblânzitoare de

ard piatra în varnițele nopții până îi curge varul în gură privesc flăcările din inima pietrei și văd interiorul iadului gândul îmi exprimă puterea focului al treilea element primordial fără

Trupu-mi devine tot mai nesigur iubindu-se totuși ca un câine stăpânul. Hăituit de atâtea întâmplări el nu fuge, trece cu răbdare prin sine și nu mai știu în ce trup să mă caut, la ce

nerăbdător voi veni să admir cum arzi în trup vorbele ți se topesc între buzele mov mă tem c-ai să mă rupi între coapse și apoi mă alungi pentru că nu mă avantajează statura și ochii

Schijele vremii l-au lovit din mers ca un fulger care a scrijelit copacul, a mers mai departe călare prin destin cu un orgoliu moștenit din neam ce-i stopa plecările pe drumuri fără izbândă.

Se îngustează arterele, sîngele își face drum pe străzile erodate din grabă forțează trecerile la răscruci, somnul e încremenit în unghere, pieptul tremură ritmic, sânii leneși adulmecă

M-am refugiat în vocea explozivă a unei femei nervoase când argumentele nu mai însemnau nimic ci doar acceptarea stării de fapt. Oamenii se plictisesc repede și renunță, nepăsarea îi călește în

Aruncă cu foc și praf, e un vulcan activ, răbufnește pe neașteptate din adâncuri, cenușa în satraturi nocive aduce moarte, lava se scurge până-n inimi. Pământul capătă o pojghiță inertă cum să

noaptea se plimbă în doliu peste lume oamenii se ascund în casele lor orașele freamătă sub lumini multicolore luna privește întristată zestrea pământului vine mai aproape de gânduri și

Dragostea este o săgeată otrăvită în calea căreia dacă te încumeți să stai poți muri din prea multă plăcere ori poți rămâne cu o rană pe viață ce nu se mai cicatrizează și mustește de

nopțile se descompun în stele uitate în ochii cometelor sparte ce trec mai aproape de pământ nu mă mai încearcă temerile rup legătura cu ele și plec spre zone mai luminoase toate gândurile

Să recunoaști fiecare amănunt Să retrăiești clipele urâte și frumoase Stă în carnea ta prinsă pe oase Și urcă în gânduri ca într-un spital Unde ți se cos rănile și aștepți să pleci Departe

Luna s-a culcat în lămâiul din față, mă furișez pe prispa casei, glasul nopții se așază-n poeme pe fiecare pagină. Nimic din ce am scris nu se șterge, aripile drumeților se frâng, măduva

Clipele nu se destramă se leagă, unesc finitul de infinit cu o fibră țesută de zeițe. Fără margini universul se mișcă, își recompune forțele și se dezvoltă cu pasiuni din interior, nu are

Dintr-o întâmplare nepovestită teama încearcă să mă salveze mai devreme decât curajul nebun. Drumul meu este la dreapta, al tău unde vezi cu ochii un om de genul meu fără prejudecăți, n-am

Doar cântecul mângâie sufletul omului și-l desprinde din cotidian cu o frântură de bucurie lăuntrică.