Silviu Somesanu

Îmi intră sângele printre degete, se umple de mine și-și dă palme peste ochi că n-a văzut inima unde să cuibărească un circuit de iubire normal.

Noaptea stai în fața oglinzii, te descopăr frumoasă dar nu ți-am spus niciodată. Ca o fructă pârguită, razele lunii te privesc pe fereastră, printre tablouri, albii pereți par să-ți dea

Mai lasă-mă să-ți susur un izvor sub pleoape, citește-mă din gânduri așa cum tu o știi și lasă în stomac toți fluturii să-ți scape, iar tot ce nu-i iubire să plece în pustii. Un crâmpei de

Se întâmpă lucruri-nelucruri, impulsuri absurde, roata de foc cade pe verdele copt dintre viață și moarte. Se răsucesc drumurile pe urmele vântului pașii se duc fără tine în dezordine, în

noaptea în care locuiesc pereții peșterii strigă din cenușiu și negru fac tunel prin rocă am ochii întorși vizionari prin spațiu lumina rămâne aceeași în miezul ei impulsiv se schimbă

Femeia a zis: nu-mi mai caut bărbatul, caut cuvintele lui, drumul pe care a mers. O pasăre i-a spus: du-te pe dealuri, taie cărarea bătută de vânt și ajungi între vii, nu întreba decât

Sunt înzeit în tine iubire întrupând ori desăvârșită lumină-n mugurii din inima cuvântului. Dar cine mă cheamă și lasă sămânță să-i fiu, germinație înaltă în carnea de lut? Și cine-mi

Cuvintele se primenesc în versuri uneori se prefac în cântec, să se audă din gura oamenilor frumos. Lacrima ori bucuria ascultătorilor mă îndeamnă să cânt, le ascult sufletul și-l fac să

pe drumul gândului către convingere se întâmplă tot felul de căutări ți se pare ca ai rămas singur în propriile tale deziluzii învățând de la alții că totul se poate am dat cu piciorul în tot

Teama capătă aripi de-ntuneric, noaptea în locurile rămase pustii, ori în cele stăpânite de fiare flămânde asemeni oamenilor fără inimă. Ei își ascund mereu fața, dar faptele îi trădează pe

Amiaza mă lasă fără umbră și bate pasul pe loc fără nicio măsură. Nici țipenie de copac în pustiul acesta de sare în care se învață singurătatea pe abecedare de nisip, dunele cântă.

În cetatea viselor abstracte pun lumină-n gânduri și-n cuvinte fără risipă,vor sta compacte, să dospească-n sângele fierbinte. La cetate nimeni n-o să vină pe căi neumblate ori oculte,

Nimeni nu mai stă la masa tăcerii, bunicii sunt plecați după piatră până în miezul munților înalți unde vor să cioplească porți prin care să treacă nepoții viitorului. Până la sosirea lor la

Nu se întâmplă nimic, nimeni nu pune carul înaintea boilor și nu poartă ranchiună celorlalți. De când totul decurge normal fără prejudecăți timpul alunecă la vale, semnele luminoase întâlnite

În limba în care se înțeleg totul se desfășoară într-un carnaval cu multă mișcare alegorică și colorată, de nimeni nu trece neobservat cum își joacă rolul. Risipa de inefabil din ochiul

Dacă s-ar întâmpla o minune și ar plânge icoana noastră din perete, tu cocoțată-n vârful patului m-ai întreba de ce? Și n-aș putea să-ți răspund. Poate lacrimile mamei rugându-se s-au strâns

Cu moartea pe gură noaptea pre noapte sfârșind pradă frigului, Simte nefericirea ca pe o treaptă ce vine să întregească binele, într-o mare de tăcere ascultându-și spusele iar între

Privesc cum îți legeni trupul într-o parte și într-alta cu bratele aripi de porumbel alb. Mă țin după tine pe drum eu timidul cuprins între dorințe ca o funie între două noduri. Am reușit