silviu dachin

s-a răcit caloriferu, of, zic eu, of, zice fieru, simt cum îmi îngheață nasu, of, ce-ncet merge azi ceasu! dincolo de geam e soare, mincinos, de bună seamă, câtă lipsă de

apa doarme în sticle de plastic verzuie lumina soarelui o curtează ades amprentele tale ca niște hărți creionate pe luciul sticlei îi modifică leneș temperatura și gustul știi că îmi

ar fi trebuit să îți fie mai cald îngenunchiat la marginea patului bătrânul devenea pe rând făclie cărbune aprins mare cu valuri cuminți în care picioarele tale coborau zilnic mie mi-a

înmuiată în vinul prelins pe genele tale pasărea din piept nu se mai zbate - miez gri al celei mai curate pâini

vom lua un tânăr și-l vom așeza în fața clasei peste umerii lui cruzi într-o pauză oarecare vom răsturna barbar containerul cu cioburi cu resturi cu mucuri nestinse dacă nici așa nu va

strâng în pumn coaja umedă a ultimului cartof curățat dintr-o foame nemotivată căci noi ar trebui să mâncăm doar atunci când secundele plesnesc în intestine să bem atunci când nu mai

vom tăcea până la următoarea întâmplare umbre mute vor trece salutându-ne umbrele un plămân și o piatră atât restul ardem cu banii pe căldură luăm lumină și-un urlet gros cât noaptea peste

Mie, firul de iarbă de sub talpă Mereu îmi crește obișnuințe albe, curate Și aspre de țară. Ce dacă e iarnă Și ce dacă e vară? Deoparte cu anotimpurile fărâmițându-mi mersul, Deoparte cu

Se zbat virgulele puse aiurea in legile singuratatii, Carlige menite sa spanzure sforile Puse anume pentru punctul cioplit mai pe urma, Pas nefacut, Tacere umpland surasul tau abia Inmugurit

În alb și negru coboară cușca în care mureau porumbeii, Inima lumii bate a neant, a metastaza fricii, Paralizați ochi și genunchi… „E sau nu e Dumnezeu, e sau nu…?!, de n-ar fi…”, mocnesc

întinde mâna și atinge puiul de vrabie am întins-o e mai mare decât o găină grasă dintr-alea de cresc în curțile gospodarilor mai mare continuă să crească îndrăznesc continuă e mai mare decât

sunt o cizmă în care ghinionul și-a băgat picioarele ca să facă plimbări lungi pe fața pământului vorbele astea mi le-a trântit în urechi ani întregi până când într-o zi s-a întors acasă cu un

ciocanul lovește cu sete pereții acvariului desprinse de pești de pietre de plante culorile urcă prin venele sticlei nimeni nu poate face deosebire adândălade adună cioburi în poala

caut un pește care să nu se zbată în cârlig care să nu privească stingherit într-o parte să nu clipească des și prostește să nu roșească ori să strângă spasmodic din fălci să mă privească

Masa aceea peste care noi ne-am așternut mâinile obosite Nu e altceva decât patul Și Eșafodul sufletelor noastre! Dar dacă noi Am coborî pe scara aceea Mai în jos de marile cărți, De

hai să ne dăm din nou de-a dura printre cutiile astea scumpe din vopsea și moloz mă vei recunoaște după rânjetul ce-mi strâmbă gura știu tu vei fi mic și prost și roz ne-om aduna amândoi

în aer se decupează copacul atunci când dumnezeu rostește cuvântul copac pasăre pentru pasăre inimă pentru inimă și așa mai departe tu ești decupată în aerul care mi-a fost dat mie întru

si ma aplec in mine insumi langa un geam de autobuz care vrea sa ma duca la cluj. curg peste dealuri fara nici un rost, o plicitseala caniculara imi mangaie templele a masaj de bunica, riscul

Dacă am sta pe loc, așa, cam cât o îmbrățișare A pământului în jurul axei sale, Posibil să ni se schimbe imaginea despre timp Și dragoste. Când ne-am așeza cuminți pe moalele planetei Și am

de o vreme-ncoace visez lămâi dintr-alea mari, de un galben strălucitor. se face dintr-odată liniște, un oftat prelung, apoi mâna dreaptă a bunicii deschide ușa frigiderului... lămâile cad

între două nopți ziua nu are dimineață, fluturi metalici lovesc regulat dreptunghiul dinspre turnurile orașului meu, nu ploaia îmi curăță de meduze adormite țărmurile, ci lacrimile pe

Mărunte clipe, Victime pașilor tăi Însetați de neînțeleasă iuțeală. Desferecare în cuvinte, „Aha” – uri, Semnale de reînseninarea privirilor. Degete strivite, Mâini, loc de început Unei

caldă și simplă mi-e ultima stea peste zarzărul bătrân din curte, iarba ia trup liniștit de saltea îmbrățișându-mă cu gesturi scurte, chem apa din fântâna părăsită să spăl în ea secundele

printre dinții ei albi ascuțiți cuvintele ies în trupuri rănite !alergi repede repede repede până când te lovești scurt cu fruntea între