silviu dachin

M-am apropiat de ghișeu cu pași mici. Era deja acolo. E de ajuns să închid pentru o clipă ochii și toată scena începe să se deruleze lent... Am scos din buzunar foaia mototolită și am vârât-o

asa-i ca noi ne vom iubi mereu? am atata nevoie de dragostea ta, sa nu pleci niciodata mai departe de doi metri de la mine. eu sunt tot la fel, asa cum ma sti, iti scriu acum pentru ca te stiu

albastru-mi rupe umerii mă scutur până răsar din ei aripi de flutur nu una două zece enșpe mii pot umple cerul cu celule vii și norii toți cu sânge dacă vor de ce râzi îngere ești carnivor?

zdrente de suflet atrase in cercul minunilor, strop argintiu curgand prin intuneric, reflux de speranta, rotire pana la sfarsit si perpetuarea undelor prin ceata dinaintea unei nasteri, zbor

ieri m-am întors de pe câmp tăcut precum gărgărița adormită pe negrul pantofului fără vreo întoarcere bruscă în copilărie partea nebună a inimii bătea a zâmbet ștrengăresc vezi

Astăzi nu a mai fost răsărit, M-am trezit călcând adânc în forfota pământului, Era străină căldura într-un alt infinit, ...oare cât de sărată e lacrima sfântului...? Astăzi simt că va muri

întâmplându-se, mărul adună în miez întreaga toamnă

decembrie timp în care îmi imaginez că e iarnă oamenii participă la jocul meu caut înfrigurat haina albastră animalele nu participă doar cele de companie pe care stăpânele lor grăsuțe le

ce mai astepti de la viata, paiata? vrei funii putintel mai lungi? dar pina unde crezi c-ajungi? fara de funii te-ai vrea poate... sa nu-mi vorbesti de libertate! oricind esti la cheremul

alte chipuri străine amestecându-se niciun glas care să-mi poată explica tăcerea un zâmbet e de-ajuns călătorule ție căruia ți-a fost îngăduit să vezi de aproape suferința și moartea ca pe

sunt felul acela de om care trebuie să coboare în stradă pentru a se convinge că de la fereastră lucrurile se văd altfel cafeaua neagră liniștea timp în care scriu cele câteva cuvinte pe

ma chinuie putin bucuria ca voi veti fi fericiti si eu nu pot fi nicaieri, un fel de parau trecand prin vale si deal pana cand il inghite marele vartej al mereu mergandului rau. nu va sti

vă rog un pas înapoi domnule de pe marginea prăpastiei pentru a intra perfect în cadru or nu dumneavoastră vă doriți cea mai spectaculoasă fotografie cu dragostea?

Dintr-o vioară arsă cântă-i nopții cântul, Suflă peste lume flori de păpădie Și-n lumina sfântă rece ca pământul Plimbă-te prin mine ca prin podgorie, Pentru că e toamnă și sunt beți

corabiile au plecat din port lasand in ape goluri mari, rotunde, in care fiecare sa-si afunde un chip de om pierdut, un chip de mort. schimonositii pescarusi coboara peste orasul daramat de

Semănătorul El Însuși tulpina dăruită unei seminței care se încăpățâna să rămână moartă în Cer singur de dragoste Dumnezeu aștepta răsăritul

Clădirile îngustează cerul. Un singur nor, în dreptul soarelui. Te oprești lângă coșul de gunoi din fața bibliotecii. Cu precizia unui chirurg extragi dintre bucățile de pepene verde și pungi

Cai și deșerturi. Deșerturi atât de întinse și fierbinți Încât fără să iei seama Devii copac roșu lipsind de umbră călătorii. Cumplită sete culeg astăzi din alergarea norilor… Mi-aș acoperi fața

prea târziu ne-am așezat la pândă în miezul lucrurilor viermele e deja băiat mare aleargă ușor și își spală dinții regulat se urcă singur pe scăunelul de la fereastră făcând trecătorilor

de dragul soarelui agățat în ferestre voi coborî în tine ca într-o ultimă fântână lăsată lumii de către zei nu nu voi avea nevoie de clopot templului răsturnat al zilei fiindu-i de

pentru mine această piatră e o floare cu suflet cu un ochi îndreptat spre înapoi cu pielea albă și rece întocmai singurei palme ce mi-a atins vreodată palma

Degetele netezindu-se încet Trimit apoi în suflet tăcerea Atingerii mâinilor, Urmează trecerea unor pași îngerești, Firavă deschiderea pleoapelor Și frângerea pâinilor, Mișcare prin

dependență la fel cum simplu poate fi uneori astăzi e altfel și atât de vineri ceea ce poate însemna că veți înțelege de ce asemeni copacilor verticala mi se despică în alb de ce după

tristețea niciunuia din noi nu ar trebui înălțată ca un steag umbra ei să ajungă până departe nici îngropată nu ar trebui rădăcinile ei să umple pământul destul cât poate cuprinde căușul unei