Respirator

Clădirile îngustează cerul. Un singur nor, în dreptul soarelui. Te oprești lângă coșul de gunoi din fața bibliotecii. Cu precizia unui chirurg extragi dintre bucățile de pepene verde și pungi colorate o cutia albă din carton. O umpli cu frunze, cu iarbă proaspătă. Îmi ceri să sap o groapă, mică, neapărat dreptunghiulară. Îngropi cutia și mă anunți că tocmai s-a efectuat primul transplant de viață pământului. Poate că ar fi trebuit să îngropăm acolo și o broască. Sau o vrabie. Chiar dacă broască nu e totuna cu vrabie. Ajungem la Visu și ne așezăm pe treptele casei. Povestim despre viață de parcă am fi experți. Nu înțeleg de ce nu îmi ceri să tac. Ți-ar fi atât de simplu. Dar nu, mă asculți atentă. Asta mă face să spun tâmpenii din ce în ce mai uriașe. Departe, în spatele tău, s-a prăbușit un copac. Poate că trebuia să îngropăm o broască, spui într-un târziu, cine știe... Copacul s-a ridicat în picioare. Se curăță de praf cu ramurile strâmbe. Norul a dispărut. Și soarele.