silviu dachin

Atunci cand taci Mi se usuca stelele pe pleoape Ca intr-o intamplare rupta din destinele Ingerilor ridicati peste vreme, Atata doar ca in masura In care lor le-a fost turnata

tu imi spuneai nuc și imi pieptănai acele de brad, eu nu iți stăteam umbră pe chip zâmbind a fildeș de alifantis pentru nichita care e oale și ulcele legându-ne și legănându-ne... nu îți

Rădăcini albe Ies din pământul cuvintelor Trădându-ți existența interioară. Tremură pașii, iar tremurul lor nu e unul omenesc, Venit dintr-un oarecare adânc al Gândului uimit de atâta

Ti-am privit cu atentie tablourile, maestre! Cat negru splendid in lucrarile tale, cat negru.. Frumoase nuante! Peisajul atarnat pe fond transparent Seamana cu locul in care m-am intalnit cu

Crucea de pe Golgota e ura noastra fata de dragostea pe care nu am inteles-o niciodata. Crucea de pe Golgota, dragostea lui Dumnezeu fata de cei care au ales sa nu creada jertfa de pe

el e o cușcă goală când intră în cameră pe albul pereților apar vene mici florile pentru că de obicei aduce flori miros a mâl cu fiecare cuvânt nerostit se pierd mai multe petale până când

mă gândesc la trecut dincolo de fereastră și dincolo de gardul dărâmat al vecinilor vântul poartă aiurea un pahar roșu din plastic la cât de greu mai ajunge la mine la noi suntem o generație pe

eram copil atunci când aplecat deasupra apei priveam setea în ochi neastâmpărate degetele îndepărtau fire de iarbă și umbre tălpile neîncătușate de pantofi alunecau ușor întru

ce gând dumnezeiesc dumnezeiește a căzut peste tine omule de te-a despărțit acum la capăt între lacrimă și sărut murdar eram copil când am luat cu mine în Grădină somnul pe atunci de toate

Amintiri cu portocale și staniol, Cu brazi aduși de prin păduri departe, Cu nopțile încremenind domol Sub vocea stinsă-a literei din carte, Cu flori fără de număr și de rost În gheața

am devenit atât de nimeni că pe strada mare în amiaza mare sunt ocolit de orice întâmplare fără s-aud vreo scuză fără să iar umbra care stă lipită de obraz apoi de umăr și de coastă mi-a dat

Þi-am făcut numele rotocol, De mirare, uite, se ciocnesc între ele stelele, Un cerb stă așezat voinicește în capătul vântului gol Desprinzând cu coarnele lui albe din coajă

de-asta cred eu că albastru nu înseamnă mare lucru terminam clasa a opta jucam fotbal m-am dus după minge că eram portar prin geamul spart de la sala de sport am auzit cum mi-au luat premiul

Cand stinse luminile imi curg in palme frunze Si trecand prin fatarnice umbrele picuri gri Imi prefac suflarea padure de gheata De teama sa nu rup firava panza de paianjen Tacerea, Rup cu

Vezi și tu cum zboară gândul Prin ferestrele închise Și înconjurând pământul Mi te-aduce lin în vise? Cum trecând peste cuvinte Dorul ia un trup de floare Așezandu-se cuminte În rondel de

\"Esti un clown ma, un clown!\"... \"Da. Uneori clownul lipseste, si atunci cobor de la trapez, ii imbrac hainele si incerc sa ii joc rolul. Circul asta trebuie sa mearga inainte...

mi-e roz de-mi vine să mă sui pe nor să mușc din loz chiar dacă îngerul mi-a spus să cred că e câștigător sunt optzeci de kile de piatră în care vecinul de jos a încuiat un câine nu latră

Te-am ascultat cateva clipe Si uite, pomii mei sunt iarasi infloriti, E atata culoare peste cer, Curcubee innodate la margini de lume Imi incoroneaza ziua, E cald si bine in culcusul cuvintelor

Noaptea si-a intins cununa Peste ramuri de salcam Sfant mister, pe ceruri luna, A deschis ceresc taram, Pleaca-ti fruntea lin in palme Tremuranda vorba mea Te coboare-n raze calme In

golul vinului și zarul din pâine greața frica necoborârea lumina curată refuzul ei de-a pătrunde prin ușa deschisă unde ești apoi totul se întâmplă cu întârziere ai transformat

mâna care ține sticla deasupra memoriei se înclină ușor picuri gri acoperă sunete și imagini aceeași e luna cu râsul trecutul meu cu nașterea ta de-ar ști întâmplarea cum să mă strângă la

Au trecut 33 de ani si jumatate Si iata ca acum e vremea sa pleci. Noroiul nostru nu te-a facut sa ne blestemi, Minciuna noastra nu a stins in inima ta dorinta Mantuirii, Nepasarea noastra…

Am crezut întotdeauna că viața în subterană e adevărata viață. Dar nu mi-am dorit să trăiesc aici. Cel puțin, nu mi-am dorit asta cu voce tare. Sau cu gândul „tare”?! în fine, am purtat dorința