silviu dachin

zbor în mâna dreaptă țin deschisă o carte cerul sărută literele ușor și trece mai departe desprinde-mi te rog zâmbetul de pe chip și umple cu el ferestrele unui castel din nisip

știu era încă proaspătă din ea mai urcau înspre cer aburi și gemete când au așezat-o frumos pe rânduri după prețuri și preferințe au venit apoi ceilalți noi au gustat fără să

ti-a inflorit pe umar o creanga de cires desi unii cred ca e iarna, o stea cheama magii, se sterg bocanci pe pres colinde incep inspre seri sa se cearna. un gand mi se coace in forma de

cârmaci adormit în poziție de drepți te strigă valul după care ai tânjit toată viața nu poți rata momentul pur și simplu poftim îți voi trimite poetul cu vorbe cu tot îl bag până-n gât în

Vreau ca o parte din mine să rămână aici, Altă parte urmându-te pe tine mereu Prin camerele luminate slab de becuri mici, Sufrageriile sufletului meu. Vreau ca o parte din mine să rămână

o să te încalec viață chiar dacă va trebui să-mi execut numărul pe betonul necruțător al orașului fără invitații fără refuzuri participă oricine pleacă oricine oricând așa cum a fost

într-o dimineață hotărâtă demult va începe curățirea pentru iarnă a poeziei de fiecare vorbă uscată de fiecare idee prinsă încăpățânat în cotor bucuria culorilor mute va prinde gustul

eu cunosc o fata, fata frumoasa, un fel de vis adus de ingerii treziti prea tarziu si plecati in graba spre ceruri, ingeri uitatori de vise la noi pe pamant. eu stiu ceva despre o fata,

sunt viermele ce doarme-n mărul tău, mirat că poate viețui aici, undeva jos e-o lume de furnici și-mi pare că acolo-i mult mai rău. nu cred să mai cunoască cineva vreun loc cu-atâta soare și

nici învierea nici toamna nici dragostea nu vor veni pe rând toate odată întâmplându-se noi vom numi secunda aceea viață și ne vom bucura de ea ca de o nesfârșită binecuvântare

pe mine alții m-au mutat la oraș în grabă de-asta zic eu n-au reușit să mă mute cu totul aseară am primit o plasă cu mere și câteva gutui am stat de povești până pe la doișpe cum facem de

ești om nu poți să chemi un înger la raport câinele lui îngeresc s-ar putea să mârâie la câinele tău și iubita lui îngerească s-ar putea supăra pentru atâta lucru ar spune mergi mâine plec

stări de fapt așezate perfect pe felia de pâine unsă într-o dimineață de bunica; așa îmi aduc aminte că a început cântecul hăbăucului care mai târziu a iubit viața până-ntr-acolo că s-a urcat

omul care a sărutat sămânța plecase noi nu credem au strigat ei chiar dacă ar crește mai mare decât celelalte vom spune unul către celălalt a fost o întâmplare ce altceva ar fi putut să fie și

lumina s-a închis în piatră liniștea pietrei a ieșit în lume ți-am zărit frumusețea o voce mi-a spus n-ai s-o atingi niciodată

frunză oftând sub mângâierea toamnei fugi de te ascunde în palma mândrului cerșetor departe de neînțelesul cuibărit în venele uscate ale maicii tale și tu va trebui să descoperi ținutul

orice om are in viata doua mari datorii. 1)sa caute fericirea 2)sa o gasesca...

fir-ar să fie prin spitalele negre vopsite în alb fir-ar să fie fluturi indiferenți trec pe dinaintea bolnavilor stârnind caravane de neliniști doctori bătrâni câteodată umani culeg

într-un oraș prea mare cu trotuare galbene și viață de noapte intensă printre limuzinele albe blocate în intersecții de limuzinele gri acolo am înțeles moartea timpului ploua când fără

Cu tine universul devine-atât de mic Și înclinat într-o anume parte Încât alunecarea secundei câte-un pic Apropie pe Venus de-ndepărtatul Marte, Cu tine orice vorbă se schimbă în tăceri Mai

alegi un gest minim picior de furnică alunecând pe luciul mesei buzele se despart dureros inspiri adânc speriat de sfâșierea care-ți cuprinde pieptul vor veni întâmplări vor veni

de trei zile-ncoace prin ceruri eu și ciocanul strălucitor schimbăm ordinea veche nori cubici unu pe unu pe unu din care picăturile evaporându-se în mare se întorc pe râu odată cu

mi-au crescut pe gene fluturi cat secundele noptilor tale albastre, am ramas coama de cal printre degetele rasfirate prin ceruri pecetile toamnei se aduna din nori si canta disperari cu flori

iona a devenit punct planeta ninive face tumbe pe un cerc negru trasat de iona peștele s-a oprit în mijlocul oceanului un nu continuu i se revarsă prin ochi prin branhii prin gura deschisă