Silvia Goteanschii

nu te simt nu te simt noaptea e o pisică obeză care miaună apăsător. sunt amprentele noastre războinice pe ușa de la intrare pe întrerupător pe inima mea acaparez și pământul de sub tine

am spart o sticlă de perete privește acele colțuri tăioase în care te poți tăia pentru viespile care se lovesc acum de pereții casei noastre pustii sticla asta la început a fost o galerie

va veni cu siguranță și acel moment în care mă voi sătura de scris poezii și voi trece la testament scrisorile mele de azi vor fi atunci închise spre nord spre casa în care nașterea a dat

Astăzi am o fantezie baroc de dimineață am nevoie de ochelari prin care să văd lucrurile din epoca prezentă am nevoie de o apreciere superlativă ca să-mi pot dezgropa existența alfanumerică

Era lună plină și liniște, banale și plictisitoare discuții despre o moarte care îmi părea frumoasă și chiar așa era, pentru că înșelase asimetria, așa cum eu pe tine cu un iepure, primul

urăsc iarna și fulgii și vremea rea femeile cu nasul ascuțit și roșu care mă privesc cu neîncredere femeile acelea care cred că nu au fost înșelate femeile acelea care scuipă coji de

De obicei sunt tulbure, aproape nedeslușită. O ceață care se așează peste oraș. Refulări, reconectări. În zona aceasta telefonul meu nu are semnal. Dincolo de limitele galaxiei noastre,

toată căldura de-afară s-a adunat în trupul meu ca într-o fabrică de pâine apoi au luat foc cuptoarele apoi și grânele și tot ce s-a mai întins pe pielea mea cel care va sări cu

poemul acesta te va căuta mult nu are rezerve interdicții dar nici credință poemul acesta te va durea e ca un sfredel imens care îți intră în inimă chiar acum aruncînd în aer bucăți

Înainte sau înapoi, merg spre tine, întotdeauna spre tine, în cizmele mele lustruite și reci. Mă urmăresc polițiștii, se-nchid florăriile, doi îndrăgostiți se ciupesc de nas pe o bancă și

Era odată un bărbat care știa doar să cânte și despre care tata spunea că e prost și sărac. [niciodată n-am știut să iubesc pân’la capăt] În nopțile mele fără casă, sunt o mireasă care

Ei lătrau la tine și tu n-auzeai, cu noaptea-n ureche și-ulcioru-agățat de mâna cea ruptă – spre laptele din spic, spre dânsa mergeai, ei lătrau la tine și tu n-auzeai, tu priveai uimit

Pe al umbrei mele caldarâm a mai ars un trup cioplit de fată. Nimeni nu va crede niciodată că din focuri alte trupuri vin. E dragoste sau un mănunchi de gânduri? Sunt gânduri sau sunt