noaptea asta

uite cât de simplu se poate scrie despre o noapte anume, cât de ușor sau poate atât de greu putem spune
\"noaptea asta

perfectă
cu atât
cu cât i se cuvine
sau
noaptea asta ca un nume pe care îl port în stomac
și de care s-au prins țurțuri de gheață\".
și, cât de grea poate fi căutarea/ așteptarea/ speranța, atunci când \"una e albă ca o palmă peste care a nins și a nins
milenii\"...

nu mai pot continua, Silvia, pur și simplu m-au lăsat fără grai versurile tale, m-au lăsat pe gânduri...
este un poem pe care îl voi pune la loc sigur, spre păstrare, un poem ptr care te felicit.

P.s. - cred că ar suna altfel dacă ai zice \"pântec\" în loc de stomac. ce zici?!

stea ptr noaptea asta!

Madim

regasesc aici o tandrete desavarsita. un cantec despre noapte, poate cumva altfel decat cele inchipuite. de obicei reactionez imediat la cuvantul noapte. prima care m-a facut sa simt cu adevarat este a lui zarathustra, una dintre cantarile lui spuse de nietzsche, pe care cu ingaduinta dumneavoastra il voi lasa marturie mai jos. pana atunci insa, remarc delicatetea exprimarii autoarei - panza de paianjen, matase apoi se face brusc o trecere catre uman, catre corporal desi se pastreaza in ideatin, nu capata inca forma, ramane la stadiul de nume. poate tocmai acest lucru mi-a placut mult, e un fel de chemare, e un nume ce odata rostit pare ca se intrupeaza...

finalul ma face sa ma gandesc ca aceasta rostire nu s-a intamplat. si atunci, intorcandu-ma in poem regasesc aceasta noapte ca pe o aducere aminte, un episod al memoriei, o retraire in care simti cum te inteapa turturii de gheata in stomac, o exprimare foarte ingenioasa dealtfel.
un efort care trebuie recompensat cred eu, si asa cum spuneam mai sus, iata si cantarea nietzscheeana.

Se innopteaza : iata se inalta mai presus glasul fantanilor tasnitoare. Ci sufletul meu, e si el o fantana tasnitoare. Se innopteaza : iata ca se trezesc toate cantecele indragostitilor. Si sufletul meu – el insusi – e un cantec de indragostiti. E in mine ceva nepotolit si de nepotolit care vrea sa-si inalte glasul. In mine e o dorinta de dragoste ce graieste : e insusi graiul dragostei.

Eu sunt lumina : Ah ! daca as fi noapte ! Ci aceasta e singuratatea mea : sa fiu invaluit in lumina. Vai ! de ce nu sunt umbra si bezna !... Cum mi-as potoli setea la tatele luminii !... Si pe voi insiva, v-as binecuvanta, stelute scanteietoare, viermi lucitori ai cerului ! si m-as bucura de lumina ce mi-ati da-o. Ci vietuiesc din propria mea lumina, inghit in mine insumi flacarile ce tasnesc din launtrul meu.

Nu cunosc bucuria celor ce iau ; si ades visat-am ca a fura e placere mult mai mare decat a lua.

Saracia mea e, pentru ca mana mea nu-si mai gaseste ragaz niciodata sa tot daruiasca ; invidia mea sa vada ochi plini de adastare si nopti luminate de dorinta. O nemernicie a tuturor celor ce daruiesc ! Intunecime a soarelui meu !... Dorinta a dorintelor ! Foame sfasietoare a satului !... Ei au ce le dau : dar mai sunt eu oare inca in atingere cu sufletele lor ? E o prapastie intre a da si a lua ; si cea mai mica prapastie e cea mai cu anevoie de umplut. O foame se naste din frumusetea mea : as vrea sa fac rau celor pe care-i luminez ; as vrea sa despoi pe cei pe care ii umplu de daruri – atat de foame mi-e de rautate.

Retragand mana cand o alta spre dansa se intinde ; sovaind ca o cascada care in caderea ei tot mai sovaieste : astfel mi-e sete de-a mea rautate. Indestularea mea astfel de razbunari cugeta ; atari rautati se nasc din sihastria mea.

Fericirea mea de a darui a murit tot daruind mereu, virtutea mea s-a istovit si ea din pricina indestularii sale ! Cel ce daruieste, paseste pururi catre primejdia de a-si pierde rusinea ; cel ce imparte mereu sfarseste impartind intr-una, prin a face bataturi la mana si la inima. Ochii mei nu iubesc mai mult, inlacrimati de rusinea celor ce cer ; mana mi-a devenit mai aspra pentru ca sa simta tremurul mainilor pline. Ce s-au facut lacrimile ochilor si puful inimii mele ?

O sihastrie a tuturor celor ce daruiesc ! O tacere a tuturor celor ce lucesc !