Sebastian Popa

De atâtea veacuri Este scris să poarte Tot aceeași luntre Morții către moarte. Moartea stă de veghe Noaptea și împarte Învârtind sorocul Lumii către moarte. Și când ni se pare Că ea e departe Ne

În suflarea dimineții Zorii se îngână Se trezesc și călăreții La apus de lună. Greu se-nalță în picioare Căci au zale grele Picuri mici, mărgăritare Scapără din ele. Îmbătați sunt

Cum se lasă ciocârlia Coborându-se pe-o cracă, Se ascunde printre ramuri Și ea capul lin și-l pleacă. Și atunci începe-un cântec Dintre frunze să răsară, Se cutremură copacul, Face codrul să

Îmi doresc să fiu o rază Ce-ți atinge trupul gol, Când stai tolănită-n soare Eu să te dezmierd domol. Să fiu roua dimineții Pe fereastră furișată Ce se-așterne peste tine Când dormi dusă,

Mulțumesc dragă muză Căci tu m-ai inspirat Să scriu atâtea lucruri Pe care le-am visat. Povești din al meu suflet În vers le-am povestit, Eu când scriam, adesea La tine m-am

Când pentru prima dată Pe tine te-am văzut, Că tu mă placi pe mine Îndată am știut. Când eu privesc la tine Din gene lungi clipești. Te uiți frumos la mine Și delicat zâmbești. Când ochii

Mi-e dor dragă bunică Să te mai văd o dată, Acum ești sus pe boltă O stea îndepărtată. Atunci când nu mi-e bine La tine mă gândesc, Simt că îmi dai putere Și grijile pălesc. Cand îți

Atunci când îmi este greu Eu mă rog la Dumnezeu Să-mi dea minte și putere, Să mă scape de durere. Să-mi dea forță și tărie, Ca să trec peste urgie. Simt cum coboară un har, Ce mă scapă de