Poezie
Călăreții
2 min lectură·
Mediu
În suflarea dimineții
Zorii se îngână
Se trezesc și călăreții
La apus de lună.
Greu se-nalță în picioare
Căci au zale grele
Picuri mici, mărgăritare
Scapără din ele.
Îmbătați sunt de răcoare
Și merg către apă,
În balta tremurătoare
Caii își adapă.
Vălul nopții ce-a trecut
Lasă-n urmă gânduri
Ce la ei s-au abătut
Tot umblând prin crânguri.
Merg pe margini de pârâu
Ce-s de ape roase
Unde-i apa până-n brâu,
Urme să nu lase.
Toată ziua tot mergând
Caii lor fac spume
Și trec iute ca un gând
Văile bătrâne.
Iese luna iar pe cer
Luminând pământul,
Ploaia dintr-un nor stingher
Cade scuturându-l.
Ascultând sunetul ploii
Călăresc în noapte,
Taie adâncimea văii
Și vorbesc în șoapte.
Tot călare până-n zori
Noaptea sură trece,
Caii tremură sub ei
De la apa rece.
Iar copacii deși din crâng
La pământ se-ndoaie
Asupriți de-un aprig vânt
Și de aspra ploaie.
Ochii le sunt adormiți,
Dar merg înainte
Pintenii li-s ascuțiți,
Inima fierbinte.
Zboară ca un vis călare
Alergând prin luncă,
Până soarele răsare
Urcă sus pe stâncă.
La cetatea ce se-ascunde
În pădurea deasă,
Ce-i clădită-n vârf de munte
Între nori pe coastă.
Iedera cățărătoare
Frunza și-o revarsă
Peste ziduri și ea pare
Că-i o stâncă arsă.
Vodă singur îi așteaptă
Stând în priveghere
Către judecata dreaptă
Care i se cere.
Călăreții au venit
Aducând de veste
Că dușmanii s-au pornit
Și timp nu mai este.
Căci hotarul l-au ajuns
Turcii cu firmanul
Și în țară au pătruns
Oastea și sultanul.
Caii ei și-i potcovesc
Cu potcoave-ntoarse
Pe dușmani îi păcălesc
C-au fugit spre coaste.
Dar se-ndreaptă către vale
Muntele îl lasă,
Căci ei știu o altă cale
Dintre munți să iasă.
Inima pădurii dese
Oastea i-o ascunde,
Prin frunzișul ce se țese
Ziua nu pătrunde.
Căci oșteni viteji în zale
Din frunziș așteaptă
Ordinul măriei sale,
Tobele să bată.
Iar țărani cu săpi și coase
Stau ascunși prin râpe
Sub copaci cu scorburi roase
Și prin văi abrupte.
Turcii iată se ivesc,
De se umple valea
Muntele îl ocolesc
Ca să-i taie calea.
Însă vodă, domnul drept
Le-a ghicit isprava,
Saltă vulturul din piept
Fulgerând dumbrava.
Toată oastea de români
Îi lovește-n spate
Intră-n turma de păgâni
Și împarte moarte.
Turcii cad răcnind turbați
Văile răsună,
Și în țepe-s ridicați
La apus de lună.
0055
0