Poezie
Otrava minții
2 min lectură·
Mediu
Un murmur se aude dospind în pieptul urii
Ca focul ce mocnește în inima pădurii,
Ca lemnul ce trosnește când flăcări îl mănâncă
E miezul ei fierbinte, și tare ca o stâncă.
Nimic nu o urnește, nimic nu o mai stinge
Nici gândul nu mai doarme când ura îl atinge,
În suflul rece-al nopții nici somn nu ai, nici pace
Când gheara-i ascuțită spre tine se desface.
În pumnul ei te prinde și nu mai ai scăpare
Căci brațul ca un șarpe te strânge tot mai tare
Și simți veninul putred că-n tine se întinde
Stăpână a pierzării, făptura ți-o cuprinde
Și te afunzi în ea ca într-o mare moartă
Întunecimea minții cu neguri te îmbată.
Din visul nebuniei te lupți să ieși și vrei
Să-ți izbăvești simțirea din lanțurile ei,
Să te agăți de-o rază ce-ți încălzește gândul
Fiorul răzbunării să-l ții în loc, rupându-l
Să te ridici deasupra nimicurilor vieții
Și să asculți doar vocea firavă a blândeții.
Însă parfumul urii îți dă târcoale încă
Te-ademenește iarăși vâltoarea ei adâncă.
Năluca răutății cea fără de măsură
Ce-o știe toată lumea cu numele de ură
Nu doarme niciodată, ci colții și-i ascute
Ca să-i înfigă tare în minte când pătrunde,
Plesnește biciul aprig spre tine iar și iar
Încearcă să te-atingă cu vârful lui amar,
Ca spinul ce înțeapă când rupi floarea răsurii
E glasul ce-ți șoptește vorbind în limba urii,
Răcnește către tine și îți arată dinții,
Căci ura când te mușcă, otravă e a minții.
00458
0