Sandrina-Ramona Ilie

nu știu să iubesc apusurile - simt cum îmi sfâșie privirile ascunse în spatele irișilor plini de visare corbii îmi ciugulesc din ochii lumina - miroase a început de iarnă - simt cum două mâini

am să urc treapta ce stă suspendată deasupra frunții tale încărunțită de viață și am să îți sărut norii cu fiecare mângâiere ce mi-a fost furată de timp... am să închid o vreme ochii

într-o seară, pe la liniștea sufletului mi-a trecut prin fața ochilor o pasăre nimic deosebit până acum veți spune mare lucru să vezi păsări noaptea! nu e, doar că aceasta mă privea

mi-e dor mi-e dor de mine ție de fruntea ta peste care a mea e sărut în timp ce genele noastre mângâie secundele dintre noi privirea mea se pierde în privirea ta, privirea ta se pierde în

eram copil cand am crezut ca mi-am pierdut pasii ii desenasem in nisip talpa stanga era plina de vise, iar talpa dreapta de scoici si sare un pic mai sus mi-am indesat genunchii in nisip si

tată... timpul tău nu a fost pentru mine decât gânduri și speranțe răsucite după sufletul meu de copil: \"poate astăzi!...poate...\" îmi amintesc cum îmi străluceau ochii tată de fiecare

mă învălui în mii de culori amestecându-mă în tine mă zăresc în licărul tău de iubire căpruie și scânteiez curgi în sufletul meu printr-un simplu surâs născând dimineți calde pe trupul meu

pe buze lacăt de zâmbet mâinile mi le-ai pus jurământ la spate sufletul arlechin am fost fluture știam să zbor larg și deschis să desenez norii cu visele să fac piruete vrăjite acum... știu

nu m-am născut - sunt încă în sufletul tău din când în când...doar ies să-ți respir mângâierile pe fiecare geană prelinsă într-un sărut spre tine și privirilor calde în care mă pierd surâzând

despre suflet, numai în șoaptă uneori, chiar și șoaptele pot fi fatale

împletește-mă cu mătasea de la capătul fiecărei mângâieri între noi doi tăcerea țese stele... vreau să mă înnod după fiecare deget al tău cu buzele, să-ți sărut cu trupul meu dezgolit palma

dragostea a venit pe contrasens în cochilia sufletului volanul era pe dreapta cât mai departe de linia continuă existau doar parcări secrete în luminișul norilor îmi amintesc că atunci,

mi-e dor de copilărie, de lumea aceea cu ochii mari unde alergam desculță prin curte, iar puful de păpădie mi se părea o lume magică unde pluteau stele. puteam să jur că dacă le ating se transformă