Salome Mogos

Eu, trup gol de lumea asta toată, cu ochii cât tot cerul tău albastru... Zac cu aripi rupte, nebună, mută, oarbă și mă doare tot universul ăsta mare.

Lasă-mă să îmi colind tristețea pe adierea ta și spală-mă de-atâta vină cu amintiri a tot ce-a fost în noi lumină, căci eu te plâng cu stropi din mine, cu lacrimi imperfecte și greșeli. Și

Te văd în sus cum fluturi prins de un colț de soare și cum te legeni printre condiționări de realități și adevăruri aritmic, ca un pendul distrat. Privesc cum trece timpul. Oamenii îl adună,

Am întins mâna în sus în văzduh să ating norii, să mângâi vântul, dar am rănit cerul cu degete murdare și au curs lacrimi reci și grele... A plouat. A plouat cu timp și picuri de

Pământ mi-e trupul, iar chipul mi-este ars; nu pot a mă minții, nu sunt ca voi, mi-e dor de toate, sunt o ființă de pripas, mi-e gândul mut, mi-e sufletul noroi. Am pierdut sensul din orișice

Nu te aștept cu lacrimi în ochi și nici cu zâmbetul pe buze. Mi-e gândul aripă de vânt. Visez. Te regăsesc în ființa mea ascuns și neștiut de nimeni; păstrez chipul tău în palmele ce

Îmi așezam o pană, stătea sucită-n sus. Priveam prin găuri mici în dalele de piatră calde de tălpi desculțe și îmi părea nisipul, în iz de fluier fraged, cum că dansează vesel. Și iarăși

Lumina, cu jocuri de fire și cald, pictează uitării și nopții un fald, iar noi, undeva, în ceruri albastre, nu păsări cu pene, ci aripi de astre.

Mă gândesc uneori ce de cuvinte ți-am așezat... pe file de hârtie, prin lucruri dimprejur, rostite, tăcute, pe buzele mele, pe ființa mea. Litere scrise cu cărbune, cu

Într-o zi voi uita de noi și de atâta tu din mine. Voi uita primăvara din chipul tău și toamna din tine; voi învăța să respir fără să-ți simt suflul. Într-o zi, tot albastrul

O privire în sus spre infinit... mâna mea, un gest ce cuprinde tot: atât albastru, lumină, norii și furtunile noastre toate; noi, două fulgere în fața sfârșitului, a începutului, a

Mi-e sufletul bătrân de gânduri prea multe, prea răzlețe și pustii, iar eu mă pierd, uitată printre rânduri, între ce sunt și ce-aș fi vrut a fi. E cerul obosit de stele mult prea frumoase și