Poezie
Cale
1 min lectură·
Mediu
Și mă întreb cum de exist
așa, acum, aici?
Cum de nu-s iarbă
în muguri ofiliți pe rafturi?
Și cum de astăzi
tălpile-mi coc rădăcini
când ieri și iarăși mâine
cu ele eu despic neobosit pământul
în lung și-n lat,
pe meridiane,
vânând prin falii largi idei
și vise
pe drumeaguri strâmte?
Mi se sufocă întrebarea
prin ridurile tale blânde;
nu-ți tresării atât de crud mirarea.
Nu mai ofta;
da, știu că mă iubești.
Mai frunzărește-mi încă o dată gândul
să-ncremenesc
între privirea ta și ziua din fereastră,
să fie liniște în mine
preț de o sfântă clipă.
Mi-e bine
așa, acum, aici,
dar prea mult bine mă uzează,
îmi ruginesc antenele
cu care mângâi vântul,
îmi încovrigă tolba
cu arc și cu săgeți.
Nu mă amenința cu plasele de fluturi
și nu mă agăța în ramă pe pereți.
Plec să mă plimb
o viață;
mă-ntorc din când în când
în gând;
când mor vin înapoi la tine,
când mor o să rămân
de tot.
002159
0