Poezie
Saturare
1 min lectură·
Mediu
Mi-e sufletul bătrân de gânduri
prea multe, prea răzlețe și pustii,
iar eu mă pierd, uitată printre rânduri,
între ce sunt și ce-aș fi vrut a fi.
E cerul obosit de stele
mult prea frumoase și de vis,
ce-anină prea multe speranțe-n ele,
unde ne e destinul nostru scris.
E apa saturată de mister,
de vraja ei de-albastru calm,
de toate visele ce i se-ofer\'
și ce, de stânci, ca valul ei se sfarm\'.
Nici curcubeul nu mai vrea culori
ce strâng in ele promisiuni
și nu mai vrea să iese dintre nori
să potolească noi și noi furtuni.
Pădurea nu mai vrea a fi frunziș,
ci s-ar fi vrut a fi pământ arat,
să nu mai țin-ascuns al ei desiș
atâtea lacrimi și atât păcat.
Pământul e \'necat de-atâtea ploi,
de lacrimi, de durere și de plâns
și-l doare atât sânge și atât noroi
ce-n timp în scoarța lui s-au strâns.
E viața plictisită de făpturi
ce nu cinstesc nimica sfânt
și de-ale gândurilor lor scursuri
ce împânzesc acest pământ,
Iar Dumnezeu s-a săturat
de-atâția fii risipitori
ce-au irosit tot ce le-a dat
și-au întinat orice valori.
002122
0