Poezie
Ploaie
1 min lectură·
Mediu
Am întins mâna în sus în văzduh
să ating norii,
să mângâi vântul,
dar am rănit cerul cu degete murdare
și au curs lacrimi reci și grele...
A plouat.
A plouat cu timp
și picuri de tristețe
în sufletul meu,
în ochii goi ce-au știut odată să iubească,
în privirea obosită
în care a murit cândva întreg înaltul.
A plouat
și nu mai știu nimic de mine,
nu-mi amintesc când m-am risipit
nici unde,
nu-mi regăsesc albastrul.
Și printre voi,
cu ochii voștri lacomi
și minți ce devorează,
renunț încet la toate
renunț să-mi amintesc.
A plouat;
plouă și acum.
Și printre stropi
și cristale de sare ce ni se scurg pe chip
eu te întreb tăcut:
mă vei iubi destul
cât să mă ierți de mine?
002208
0