Am evadat un timp (II)

Jean-François mă întreabă de Artur crezând că e un amant englez. Îmi vine să râd când o face, căci n-am cuvinte să-i explic cum că, de fapt, Artur a fost un soi de primată care m-a lăsat însărcinată. Familiile noastre s-au dat peste cap să ne însoare, să ne mărite, ce-o fi fost, dar repede, înainte să vuiască satul și să-i chinuie, să-i ponegrească ani la rândul cum se întâmplă în enclavele acestea degenerate, în care ADN-ul se răsfrânge, se împarte, se-ntâlnește, așa că se prăbușesc toți psihic ajungând niște ratați cu spermatozoizi leneși. Iar cum ratații au timp liber, stau și găsesc motive de arătat degete. Când ne-am văzut, mie și lui Artur ne-au pleznit creierii având ADN-uri atât de diferite; el coborât din munte, eu frumoasă, de la oraș, spălată, și sigur, în marea noastră grabă nu s-a gândit nimeni că produsul trăsnăii săvârșite n-ar fi fost copilul lui, iar cel care știa, adică Miloșevic, fratele lui, alt nume tâmpit, ofer trofeul soacră-mii, n-a spus nimic. Trebuie să recunosc că dacă o făcea s-ar fi căsăpit cu tot satul ca public. Ne-am luat deci. Eu cu Artur, iar unii ar spune că am fost ca și alți soț-și-soție, morți sentimental. Milo, nu i-am putut spune Miloșevic, nu mă condamnați, pe soacră-mea o chema Casandra, iar pe socru-meu Carol, era o genă luată razna. Deci Milo n-a spus nimic, nici atunci, nici mai târziu, vazându-și copilul crescând în mine. Și-ar fi putut să plece, să ne lase-n pace să ne mâncăm pâinea, așa cum era ea: rea, stearpă și cu goange, dar n-a plecat, dimpotrivă, a rămas în casă, a refuzat să se căsătorească, și se strâmba când plecam cu Casandra în oraș să-i punem mamei murături pe iarnă. Și-o făcea cu un oarecare talent, portul blugilor cu talie joasă devenise un desfrâu, un îndemn la un viol, așa, direct, pe stradă. Artur era un mare prost, iar soacră-mea, chitic, se bucura de oroarea asta, atfel nu l-ar fi însurat niciodată. Pe Milo, o suspectam că-l concepuse cumva, cu altcineva, căci socru-meu era, la rându-i, un mare tolomac. El și Artur își puneau banca la stradă, și se zgâiau la mașinile care treceau ca doi doctori în mecanică. Iar, apoi, când se săturau, mergeau în spate, la cotețe, luau de-acolo câte-un leaț și se apucau de înjurat birjărește zburătăcind găinile în toate direcțiile. De-ar fi avut găinile alea deget opozant îi umpleau de găinaț. Odată, i-am prins delectându-se cu vacile vecinului. Acestea, intrate pe-o pășune interzisă, molfăiau cu poftă la trifoi, urmând, firesc, să crape; iar ăștia doi râdeau ca primitivii dându-și palme peste burți. Vecinul a făcut ulterior ospăț de vacă, și neștiind de râsetele crăcănate ale ăstora, a cumparat laptele de-atunci chiar de la noi. Iarna, ieșeau la tăiat lemne și agitau toporul până nimereau un animal prin curte, iar eu, cum n-aveam altă treabă, ședeam la geam citind o carte. Artur, când mă vedea citind, își ieșea din minți, se ducea în spatele casei și zdrobea bușteni cu zecile. Le zic povestea câteodată, lui Jean-François și Antoine, cu franceza mea chinuită, de prin școala generală. Dar mă descurc, aici nu prea contează, în restaurantul nostru se vorbește un amestec, un dialect de Paris, căci sunt doi columbieni, doi gabonezi și câțiva algerieni care fac de toate, ca și mine, și cu care vorbesc mai mult prin semne. Mă fascinează cum pe negri mizeria nu se vede, cum nici pe mine nu se vedea în casa soacră-mii coma emoțională, nu știu nici acum cum reușeam să adorm lângă Artur, știind că Milo e dincolo, cu palma pe perete ca să ne simtă pașii, că turbă când nu-i găsește știind că suntem în pat. Astfel își pierdea în fiecare noapte din luciditate, devenind din ce în ce mai ciudat. Joia, făceam piața, eu și Milo, însă nici atunci nu prea vorbeam, căci rămas singur cu mine, Milo se inhiba grozav, mă rog, ne inhibam amândoi, căci deasupra atârna secretul ca un liliac. Iar eu, în fiecare noapte, în patul ăla blestemat, mă rugam ca ADN-ul lui să fie altfel, diferit de al lui Artur, să rămână suficient material pe fundul oalei ca să iasă un om întreg, și nu o bardă cu picioare. Joia, mă gândeam la asta, și-mi imaginam cum în mașină degetele i se întind spre mine, ca să-mi fie mai aproape. Undeva, sub anestezie, tăcerea aceea ne unea în duplicitate, și singura ființă care conta nu era el, și nu eram eu, ci urma să se nască, și să fie numai a mea. Cum egoist, în sine, decretasem deja. Înghițisem multe pentru ea și-mi preconizam multe alte înghițiri, prima înghițită fiind tăcerea aceea, instalată calm și tandru între noi. Doar Adela conta, căci tot eu decretasem că așa se va chema, urmând să fie primul om cu nume normal din toată familia. Dar poate că tăcerea n-o simțeam doar eu așa, căci Milo, pe măsură ce sarcina înainta, devenea tot mai tăcut și mă urmărea prin casă să-mi asculte respirația. Odată, dormind după-masa, l-am surprins luându-mi pulsul, dar n-am deschis ochii, și n-am aflat nicioadată dacă fusese iubire sau obsesie, către care dintre ele se îndrepta. De altfel, în perioada aceea, când găteam se așeza în camera de la stradă, de unde, peste praguri, mă privea, deși mormăia că se uită la știri, pe stradă, că citește ziarul, nu-i așa, ca omul de la țară. Soacră-mea dădea din umeri, dădea din cap, dădea din brațe, mă privea neputincioasă și îl lăsa în lumea lui, aiurea, își imagina că omul se îndrăgostise de mine, și nu greșea, doar că nu știa tot adevărul, iar eu nu i-l spuneam, căci Artur tăia lemne cu tata, afară, la câțiva metri de casă, iar Milo nici n-ar fi știut ce-l lovea. Cam asta era povestea mea, cum i-o spuneam serile lui Jean-Francois, le québécois, cu multe semne adiacente și vociferări, iar omul, săracul, înțelegea probabil cu totul altceva. Nu conta, mă bucuram că măcar o parte din ea, o duce altcineva, căci partea dureroasă rămânea a mea. Sunt lucruri pe care nimeni nu vrea să le ia cu el și-atunci, povestindu-i-le, îl împovărezi și-l chinui, când fiecare are cocoașa lui. Adela a murit la naștere. Asta căram eu în spate, cocoașa de România, și n-o puteam da nimănui, căci mi-ar fi luat tot spatele, și oricine ar fi fost, l-ar fi pus grămadă. Atunci Milo a luat-o razna și s-a sălbăticit de tot. Soacră-mea se căina prin casă, mormăia o cu listă de nume abominabile, pe care nu mai avea cui să i le dea, Artur tăia lemne, eu ședeam imbecilă, cum era și soacră-mea, incapabilă să-mi înghit drama; o înghițeam pe bucăți și-apoi o vomam. O tăiam, o făceam felii, și-apoi mă uitam la ea cum te uiți la o șuncă în farfuria altuia. Socru-meu își luase scaunul și vorbea singur despre mașini, la poartă, cu Jeremy Clarkson. Fusese o iarnă grea, cu nămeți, n-a fost nimeni să mă ducă la spital, așa că am născut acasă, iar până să vină cineva să ne întrebe ceva, am și îngropat-o. Milo a urcat pe coastă până sus, pe muchie, de unde se vedea valea, casa noastră, și celelalte 40 răspândite ca niște pete negre. Acolo, sus, a dat zăpada la o parte și cu un hârleț s-a chinuit vreo patru ore să sape o groapă. Îi înghețase sudoarea pe față îmi povestea soacră-mea, care continua să cârâie prin casă, s-a dus acolo sus o singură dată și a coborât îngrozită. Cred că pe fața lui Milo erau lacrimi, iar pe coada hârlețului era sânge, și că săpa tărăgănat, așa cum își sapă un mort groapa. Groapa lui sau groapa mea, era aceeași, n-a mai contat, murisem cu toata iubirea aceea ținută sub talpa unui timp numit Adela. Murisem tâmpit, socoteam eu cu voma mea, unul mai neiubit decât celălalt. - va urma -