Mă simt cu umbră, mai tot timpul
prin Forum eu mă mișc cu greu
cînd mă umbrește-ntr-una lungul
și tristul gînd la Dumnezeu.
Și dragostea mi se umbrește și vorba
are-ntr-una, un greu,
Iubirea-și caută-n grădină
un loc bun de rădăcină,
își ochește suprafața
și-și îndreaptă spre ea, viața.
Își face, rîzînd, mustața.
Nu are-n gînd o clipă
Ce de semne se-nfiripă
cum arată
Să fac loc timpului moral
în sufletul citit de iele
să-mi pice fisa imoral
gândindu-mă că-s tot ca ele,
abisal!
Adaug oboselii cuvinte mute,
în mintea sufletului
Adu-mi cu creanga ta de gânduri
Tandrețea, sufletul, iubirea,
Suplețea scrisului pe rânduri
Ce sparg în cer nemărginirea.
Mai pune-mi mâinile pe umeri
Și gura pe urechea-mi dreaptă
Să cred că
Dacă ne aud
au puterea să tacă,
dacă ne văd
au curajul să meargă
spre infinitul cel nesfârșit de rece...
Dacă ne simt
înseamnă că le-am dat din căldura noastră,
iar ochii lor pot lăcrima din
Nu toată lumina lumii
s-a oprit la geam să vadă
Chipul alb, de spaimă-al lunii
Care ninge-n dor, să cadă
Pe obrazul nopții, gânduri
Peste tâmpla zilei rânduri
De nu ai, pe drum, răgazul
Să
Scriu ultimul cuvînt
spre tine
după ce din întregul
care-am fost au rămas
frînturi,
amintiri ce se succed
doborîtoare spre un contemporan
ce mîine poate-mi va zîmbi
Ce faci acum?
Departe cu
Eu sunt o ponteuxină
O floare fără tulpină
Un gînd al talazului verde
Un zâmbet ce nu se mai pierde.
Eu sunt, dar cine mai știe?
Sunt moartă sau - poate - că-s vie...
Dar lumea există prin
Sufletul
departe de luciditate și...
gîndul
aproape de tristețe
Toamna care există în mine
definitiv, incomparabil și etern!
Poate că vin din roșcatul acela
din răzvrătirea verde,
din
Cînd doarme-n suflet și tăcerea
iar inima-ți iubește straniu
închizi în tine mîngîierea
și-atingi - în gînd - cu ea, un... craniu!
Și-atunci un Shakespeare îți șoptește:
Frumos e gîndul
Adu-mi sufletul peste mine
Pînză împotriva ploii
Și mîngîie-mi ochii
Cu privirea-ți blîndă
Am întins adesea gîndul spre
sufletul tău grăbit
Am văzut acolo că e păzit de ziduri
Înalte și
Dincolo de zarea albastră
Pe firul apelor neliniștite
Dispare sugrumat de măiastră
Preaputernica cu brațe-mblânzite
Ca o umbră-mi înfrânge cărarea
Târâtă-n frunzișul de valuri
Se-nalță-n
Iar vine soarele și umbra
Alerg pe beznă-amarnic
Să strig și să ridic
Din gînduri mute umbra
Părerea că-s nimic!
O umbră-n pragul verii
O vietate mică,
Un semn al întrebării
Supus ades
Sunt roza-aceea care moare.
Mor în grădini și mor și-n tine,
Am fost atît de farmec plină
Dar nu mai sunt decît o boare...
Am spinii roși de-atîta zbucium
Culoarea mi s-a prins de praf
Aș
Cînd ne lovim de dragoste,
iar cucuiele cresc diavolește-n fruntea noastră
deși ne doare,
rîdem din toată inima și zîmbim
amețiți...
Cînd cucuiele ni s-au vindecat,
iar șocul nu ne mai
Când am crezut că
ești departe de mare
tu te-ai gândit întotdeauna
cum să-mi spui:
\"La revedere!\"
Dar ai greșit
căci nu erai
lângă mine
și nu puteam auzi nimic;
când credeam că ești al
O, tu, dragoste păgână
Ce ne-arunci în cap la toți
Numai gândul din țărână
Blânde suflete de morți!
Am crezut ades în tine
Dar din înger faci demon
Iar privirea ta se ține
De un fir de
Am ajuns analfabetă
tot uitându-mă la tine
cum ronțăi creionul
de felul lui albastru
dar care s-a schimbat
la față de când cu tine,
cred că i-ai povestit
toate pățaniile unei
păcălite
Uneori ne găsim azvârliți
ca niște alge de culoare umană,
pe plăjile necuprinsului grăitor de viață.
Ce dulce mireasmă ne mângâie
șoptind urme de pași pe nisipul
atât de rece, atât de cald!
Ne
Pe ciorna sufletului meu
e scrisă fila de ocară
m-apasă scrisul tot mai greu
și-nțeapă tâmpla-mi milenară.
Găsesc cu greu cuvinte întregi,
adesea moale-mi e gândirea
mi-aduc în ciornă puncte
M-am trezit într-o dimineață,
dar dimineața nu se trezise...
în mine
zorii-și făceau de cap
alunecând și dezgolind
noaptea de-mbrățișarea-mi
caldă;
M-am gândit:
noaptea este tandră și
Motto:
Iubirea cea măreață
Ce-ți face pielea creață
Te ridică și coboară
Ca pe-un maimuțoi, pe sfoară.
Are dinții de vampir
Face trupul cît un fir
Îți retează rațiunea
Și-ți
E peste puterile mele
să mă îngrop în frunze,
aș deveni o toamnă palpabilă
și...inutilă
chiar dacă sub mine
zac morți de funingine
și dorm cu capul pe anotimpuri
din toamnă-n toamnă
e peste