Rosca Constantina

Să fac loc timpului moral în sufletul citit de iele să-mi pice fisa imoral gândindu-mă că-s tot ca ele, abisal! Adaug oboselii cuvinte mute, în mintea sufletului

Dacă ne aud au puterea să tacă, dacă ne văd au curajul să meargă spre infinitul cel nesfârșit de rece... Dacă ne simt înseamnă că le-am dat din căldura noastră, iar ochii lor pot lăcrima din

Nu toată lumina lumii s-a oprit la geam să vadă Chipul alb, de spaimă-al lunii Care ninge-n dor, să cadă Pe obrazul nopții, gânduri Peste tâmpla zilei rânduri De nu ai, pe drum, răgazul Să

Scriu ultimul cuvînt spre tine după ce din întregul care-am fost au rămas frînturi, amintiri ce se succed doborîtoare spre un contemporan ce mîine poate-mi va zîmbi Ce faci acum? Departe cu

Sufletul departe de luciditate și... gîndul aproape de tristețe Toamna care există în mine definitiv, incomparabil și etern! Poate că vin din roșcatul acela din răzvrătirea verde, din

Cînd doarme-n suflet și tăcerea iar inima-ți iubește straniu închizi în tine mîngîierea și-atingi - în gînd - cu ea, un... craniu! Și-atunci un Shakespeare îți șoptește: Frumos e gîndul

Iar vine soarele și umbra Alerg pe beznă-amarnic Să strig și să ridic Din gînduri mute umbra Părerea că-s nimic! O umbră-n pragul verii O vietate mică, Un semn al întrebării Supus ades

Sunt roza-aceea care moare. Mor în grădini și mor și-n tine, Am fost atît de farmec plină Dar nu mai sunt decît o boare... Am spinii roși de-atîta zbucium Culoarea mi s-a prins de praf Aș

Cînd ne lovim de dragoste, iar cucuiele cresc diavolește-n fruntea noastră deși ne doare, rîdem din toată inima și zîmbim amețiți... Cînd cucuiele ni s-au vindecat, iar șocul nu ne mai

Când am crezut că ești departe de mare tu te-ai gândit întotdeauna cum să-mi spui: \"La revedere!\" Dar ai greșit căci nu erai lângă mine și nu puteam auzi nimic; când credeam că ești al

Am ajuns analfabetă tot uitându-mă la tine cum ronțăi creionul de felul lui albastru dar care s-a schimbat la față de când cu tine, cred că i-ai povestit toate pățaniile unei păcălite

Uneori ne găsim azvârliți ca niște alge de culoare umană, pe plăjile necuprinsului grăitor de viață. Ce dulce mireasmă ne mângâie șoptind urme de pași pe nisipul atât de rece, atât de cald! Ne

Pe ciorna sufletului meu e scrisă fila de ocară m-apasă scrisul tot mai greu și-nțeapă tâmpla-mi milenară. Găsesc cu greu cuvinte întregi, adesea moale-mi e gândirea mi-aduc în ciornă puncte

M-am trezit într-o dimineață, dar dimineața nu se trezise... în mine zorii-și făceau de cap alunecând și dezgolind noaptea de-mbrățișarea-mi caldă; M-am gândit: noaptea este tandră și

E peste puterile mele să mă îngrop în frunze, aș deveni o toamnă palpabilă și...inutilă chiar dacă sub mine zac morți de funingine și dorm cu capul pe anotimpuri din toamnă-n toamnă e peste