Romeo Rostas

Măi oameni buni, da\' omu\' are mult umor, de ce nu vreți să înțelegeți? El stă undeva și se amuză, da\' rău de tot. Și cum să nu facă asta, că, eu când am intrat aici, m-am spucat de râs și încă râd...

E simplu, lasă-mă autorule să fac și eu un comentariu de analiză, te rog frumos. Așa cum știu eu să mă pricep să te explic, la o adică. Așa, comentariu:

Răspuns lung (argumentat)

Acesta este un text interactiv. Un text interactiv care pornește de la titlu și se întoarce, bum-bumerang, tot la el. Oamenii, adică cititorii, trebuie musai să interactiviteze, colaborând prin stimularea imaginației la scrierea textului, care nu prea există. Dați-mi voie să vă explic ce e și cu titlul acesta aruncător de ustensile de tip australian care face parte din curentul apartenent bumerangologismului.
Acuma, titlul este momeala și corpu\' poeziei este ca și treaba aceea, din titlu, (trimitere la un cuvânt anume din titlu) feroasă adică. Omu\' vine săracu\', cititorul, adică, tot ca ceva din titlu, (o altă trimitere, la celălalt cuvânt rezonant din titlu) adică efemer și se holbează și tot așteaptă ceva de la poezia asta. Ceva care nu mai vine. Așa că iese omu\', se miră de efemeritatea lucrurilor și a fenomenelor care se pot întâmpla dacă poți cunoaște o gagică de fier, o țeavă în ger, o statuie dotată cu toate cele sau ceva care rimează cu \"-er\" și cât de efemeră va să fie treaba aceea din titlu\'. Tot omu\', săracu\' se mai gândește că cine l-a pus să vină pe pagina asta, timp în care autorul stă în colțul său pândicios, contorizând intrările și ieșirile comentatorilor săi. Numărul vizionărilor de oameni curioși crește considerabil, iar el, autorul râde, vă zic eu, în mod cert, cu mai sus pomenitul umor, că le-a făcut-o la curioși. De aici încolo, textul se scrie la alegerea fanteziei sau a trimiterilor pe care conexiunea cuvintelor din titlu, terminate cu \"-in\" și \"-er\", un fel de \"yn\" și \"yang\" al curioșilor-haioși-sexoși-imaginativoși-nervoși-bengoși vor fi stimulate interactiv de acest text care nu se susține decât pe ceea ce este susținut. V-am pupat, curioșilor și hai salut!

Romeo explicatoru\'


piesie: Răspuns scurt: vizionări, reclamă, amuzament

Măi oameni buni, da\' omu\' are mult umor, de ce nu vreți să înțelegeți? El stă undeva și se amuză, da\' rău de tot. Și cum să nu facă asta, că, eu când am intrat aici, m-am spucat de râs și încă râd...

E simplu, lasă-mă autorule să fac și eu un comentariu de analiză, te rog frumos. Așa cum știu eu să mă pricep să te explic, la o adică. Așa, comentariu:

Acesta este un text interactiv. Un text care pornește de la titlu și se întoarce, bumerang, tot la el. Oamenii, adică cititorii, trebuie musai să interactiviteze, colaborând prin stimularea imaginației la scrierea textului, care nu prea există. Dați-mi voie să vă explic ce e și cu titlul acesta aruncător de ustensile de tip australian care face parte din curentul apartenent bumerangologismului.
Acuma, titlul este momeala și corpu\' poeziei este ca și treaba aceea, din titlu, feroasă adică. Omu\' vine săracu\', cititorul, adică, tot ca ceva din titlu, adică efemer și se holbează și tot așteaptă ceva de la poezia asta. Ceva care nu mai vine. Așa că iese omu\', se miră de efemeritatea lucrurilor și a fenomenelor care se pot întâmpla dacă poți cunoaște o gagică de fier, o țeavă în ger, o statuie dotată cu toate cele sau ceva care rimează cu \"-er\" și cât de efemeră va să fie treaba aceea din titlu\'. Tot omu\', săracu\' se mai gândește că cine l-a pus să vină pe pagina asta, timp în care autorul stă în colțul său pândicios, contorizând intrările și ieșirile comentatorilor săi. Numărul vizionărilor de oameni curioși crește considerabil, iar el, autorul râde, vă zic eu, în mod cert, cu mai sus pomenitul umor, că le-a făcut-o la curioși. De aici încolo, textul se scrie la alegerea fanteziei sau a trimiterilor pe care conexiunea cuvintelor din titlu, terminate cu \"-in\" și \"-er\", un fel de \"yn\" și \"yang\" al curioșilor-haioși-sexoși-imaginativoși-nervoși-bengoși vor fi stimulate interactiv de acest text care nu se susține decât pe ceea ce este susținut. V-am pupat, curioșilor și hai salut!

Romeo explicatoru\'

Am ceva FOARTE important sa-ti comunic, in legatura cu acest text si textul meu cu intertext!
In mod cert, te intereseaza.
Pentru ca nu stiu cum sa procedez, iti las adresa mea:

RRostas@personal.ro

Si transpunerea in ie e reusita, cu exceptia primei strofe, care nu are suficienta expresie, cred ca te poti lipsi de ea. Interesul mi-a fost captat abia din strofa a doua, cred ca poezia are substanta si echilibru doar in cele trei strofe de final, partea cu povestile e in plus si se subintelege o data ce te adresezi direct acelui \"tu\". Sugestie mica la versul antepenultim, \"nici un vrajitor nu mai ajunge\" (vreodata) mi se pare in plus.

Imi place cum compui imagini, ai si jocuri de cuvinte, de expresii, ceea ce suspenda versurile in metafore plastice, cu trimiteri, ai finaluri bune, doar inceputurile imi par putin de tot ezitante. In cazul tau e uneori necesar doar sa tai putin, pentru a obtine expresivitate (ceea ce e bine), mai putin bine ar fi sa trebuiasca sa adaugi.
In cele din urma, ma bucur ca am ajuns pe pagina ta, pentru ca uite, chiar mi-au placut transpunerile.

Iata o poezie a transpunerii tale in fantana. Frumos spus in vers. Poate avea dubla trimitere, adica, ideatic, ramane valabil textul, daca evidentiezi simbolul din final. Am micute sugestii (daca-mi permiti) intru acuratetea unei mai bune perceptii a textului. Prima sugestie este pentru intarirea constatarii din primul vers, a doua, pentru a evidentia transpunerea din versul 2 al strofei a doua si a treia vine pentru ultima strofa, cand sugerez un mic cuvant care da sensul existentei apriorice a fantanii (simbolice) in tine.
a, si sa nu uit, desi sunt total impotriva englezismelor in texte romanesti, cred ca titlului i-ar veni mai bine, in loc de \"amintire\" un \"flash\", cuvant care deja este asimilat ca neologism in limba noastra materna. cuvantul \"amintire\" are multiple conotatii si e si mult prea vast, prea utilizat, prea general. sugerez, tot pentru acuratete: \"flash din campia umbrelor\"

Iata si sugestia:


flash din campia umbrelor

viclene sunt campiile noaptea
imi fura umbra mi-o ascund
dupa stufaris
unde copiii de lapte ai păsărilor
îngroapă câte o broască ucisă cu pietre

i-aș spune săteanului gârbovit să îmi vândă gura fântânii
a doua noapte m-aș preface aproape rotundă in ea
luna s-ar uita la mine invidioasă
ochii ar semăna cu două adâncuri
sunt urmele cailor albi mi-ar spune bătrânii

asa nu aș ajunge bătrână nu aș avea pleoape
poate uneori trecători
câte un câine flămând o vădană pierdută
și un corb din spatele timpului
amintindu-mi că am avut cândva
si chip


---
Sper sa nu te fi suparat sugestia mea.
Mi-a placut ce-am citit si am considerat ca merita.

R.

Salut ideea lui Florin Halalau, gandurile bune ajuta nu va puteti imagina cat de mult, cuvintele, la fel, atunci cand sunt spuse si oferite din inima! Nu mai vorbesc de ruga, care ajuta in plus si da putere.
Gandul bun sau cuvintele inaltate ca energii pozitive pot salva sau pot aduce dincoace vieti, se stie, s-a probat, avem puterea de a face minuni pe care inca stiinta (medicina) nu le poate argumenta (explica) intr-un fel. Avem nevoie de legaturi intre noi, spirituale, sufletesti, fizice, avem nevoie de ganduri, de atentia celorlalti, avem nevoie sa stim ca suntem utili, ca avem un rost, ca viata este darul pentru care trebuie sa ne luptam si sa-l traim pana la Dumnezeu. Avem nevoie de comunicare. Si mai mult decat oricine, se stie, de la cel mai mic pana la cel mai mare, avem nevoie de cuvinte. Cuvinte sincere, cuvinte adevarate. Nimeni nu le poate aprecia mai bine, la justa lor valoare decat artistii, poetii, scriitorii, avem nevoie de acesta daruire in cuvant si avem nevoie si sa oferim, totodata. M-au ajutat cuvintele, vocile prietenilor sau a oamenilor a caror chip nici nu-l cunoscusem, mai mult decat perfuziile care ma hraneau, sondele care ma eliberau sau tuburile de drenaj, la un anumit moment. Cuvintele, vocile si prezentele prietenilor, chiar mai mult decat masca de oxigen. M-au readus la viata, intr-un moment dificil, m-au luat de maini si m-au adus dincoace, cand imi era atat de usor sa plec!
Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a scos in cale acesti oameni care in fiecare zi imi dadeau putere sa trec mai usor, intr-o situatie dificila, fiind.
Cred, cu toata fiinta in energia pozitiva, cred in Dumnezeul inalt si mai ales in cel din noi, atat de aproape de gasit, inlauntrul nostru!

Mihai, esti puternic, esti fericit sa ai atatia prieteni, culege cuvintele si gandurile lor bune, fa-ti o cazemata din ele, un zid pe care sa te sprijini, o schela pe care sa-ti construiesti fiinta launtrica, un balsam si un intaritor al inimii tale, care sa te ajute si sa-ti picure in intreaga fiinta (si in organism, implicit) balsamul vindecarii. Eu cred in puterea ta. Am convingerea ca si tu!

Ma rog in fiecare seara pentru tine!

Cu prietenie,
eu, Romeo si autorul meu.

p.s. nu ne vom da in laturi sa te ajutam si in alt fel - e de ajuns un singur apel (facut tot aici, probabil).

Si de Nexus ma bucur, mi-a facut placere sa-l citesc adeseori pe net, l-as fi si instelutat daca as fi avut puterea de detinator de stele. Felicitari pentru debut! Cum voi ajunge eu in posesia unei carti, nu stiu, dar as dori sa am una, cu dedicatie, desigur. De la a dori pana la a se infaptui e putin, sper sa-mi cada si mie din cer, hapt in cutia postala, o carte semnata de Nexus, pe care l-am citit intotdeauna cu placere. Poate o sa se intample asta, cumva. Nu stiu cum, dar ce ma costa sa sper?

Mult succes in continuare!

Romica,
colectionaru\'

Nu ma asteptam sa-mi raspunzi, dar ma declar multumit! Asa sa stii!
Sunt cu ochii pe epigramele tale, dar si pe poezii. Chiar daca tac, de cele mai multe ori. Spor la scris!

Romeo tacutu\'

Dragă Sorin Olariu,


iată că până la urmă te-am găsit și pentru că sunt un om de cuvânt, ai să vezi de ce zic așa, am să-ți trimit câteva cuvinte, care te căutau de multă vreme. Ai să vezi, e pentru tine!



Un martor, pe jumătate ascuns.
(„Eterna Epigramă”)



Cu florile negre de ață, cusute chiar de mine pe straiele pe care le îmbrăcasem în ziua aceea de la brâu în jos, cu emoții și bucuria unei revederi, urcam într-o primăvară, de cu trei-patru sau chiar cinci ani în urmă, scările-spirală ale Casei Armatei din Cluj-Napoca. Și urcam încet ca o felină, la pândă, ascultând vocile care se împrăștiau până pe scări, sperând să-i pot privi și asculta pe cei câțiva oameni, pe care, mă așteptam să-i întâlnesc acolo. Întârziasem puțin și mă bucuram că nimeni nu avea să-mi observe prezența, dacă aș fi fost destul de vigilent. Îmi trebuia doar puțină atenție să mă amestec în mulțime și chiar m-aș fi strecurat pe undeva printr-un colț mai întunecat al sălii, mai ales pentru că de data aceasta, de la brâu în sus, arătam cu totul ciudat, ca să nu spun altfel. Holul era plin deja, surpriza a fost să intru mai întâi în spațiul luminos al foyerului, plin de concurenți, câștigători, invitați de onoare, spectatori sau artiști, cu toții participând într-un public activ sau nu, iubitor de umor de bună calitate la un ante-eveniment, neprevăzut de mine. Acum se petreceau câteva alocuțiuni, era ceva neașteptat, așa că, văzând mulțimea în care trebuia să mă strecor, am ezitat puțin, producând, fără să vreau, un mic zgomot, însă cu un suficient ecou, ca să atragă, contrar voinței mele, atenția, spre scările pe care, încet de tot, le urcam. Cornel Udrea privi o clipă spre mine, dar nu mă salută, ceea ce-mi dădu de înțeles că nu m-a observat. Persoana de care aproape că mă îndrăgostisem în acea perioadă era acolo, mă privi mai puțin de o secundă, tot fără a saluta. Ca să nu atrag atenția m-am așezat în spatele-dulap al lui Florin Piersic, la brațul căruia o femeie, total diferită ca fizionomie și ținută, de felul în care știam că arată soția sa, privea spre cel care ținea un discurs. Ah, uitasem să spun că în hol se desfășurau câteva lansări de carte de umor și un vernisaj semnat Octavian Bour, cunoscutul grafician-caricaturist clujean. Sala era închisă ori poate doar părea, oricum n-aș fi intrat înainte de a se goli acel spațiu și uitându-mă din nou prin mulțime, am descoperit-o și pe fosta mea profă de desen din liceu, cu ea chiar mă înțelesesem foarte bine, m-a privit și ea câteva clipe, tot fără a schița vreun gest, lucru care mă făcu să înțeleg că eram suficient de bine camuflat. Și pe ea o cheamă Bour, am constatat, probabil că exista un grad de rudenie apropiat cu celebrul grafician...
- Și înainte de a vă invita în sală îi vom da cuvântul autorului, aici, prezent, de față! Se auzi, ceea ce însemna că aveam de ascultat ultimul discurs și poate după el va urma o ploaie de epigrame inventate pe loc sau cine șie, câteva poante de-ale epigramiștilor sau om mai vedea noi, mi-am spus, cu o șoaptă auzită doar de mine.
Oricum, venisem ca spectator la binecunoscutul, deja, festival „Eterna epigramă”, unde aveam să mă distrez copios. Nu-mi dădeam seama suficient de clar, cât anume din mine am reușit să ascund și cât se vede. Deocamdată mă fixasem acolo în spate, de unde puteam privi și mai ales asculta, nestânjenit. Profilul femeii blonde nu semăna cu chipul doamnei merceolog de la magazinul „Central”, însă mi-am dat seama că ea trebuia să fie. Că doar nu s-ar fi afișat Piersic, ostentativ, cu vreo amantă, chiar dacă plăcerea artistului de a mai face câte-o aventură era deja un lucru notoriu. Însă, privind-o, mă gândeam, fără a fi cunoscut cu adevărat ce-nseamnă să iubești, cât de multe mai pot face femeile pentru a-și mulțumi sau a-și lega de ele, bărbații... Cum se mai modifică ele... Și cât de ușor pot deveni la chip și probabil și la suflet, alți oameni... Alte femei, alte entități, uneori, sărmanele... Dar, până la urmă, nu se întâmplă nimic bizar. Și bărbații, slabi și sensibili, știu ei la ce, cât de multe pot face pentru a obține uneori, grațiile unei femei! Până la urmă, nimic neobișnuit, iubirea e o nebunie temporară, dorința, la fel și ea, nu mai zic de îndrăgostire sau zona în care deja mințile încep încet-încet a fi pierdute! Mai puțin prietenia adevărată, una dintre virtuțile în care cred, cu toată puterea! Uite, cam la astea mă gânceam eu în timp ce priveam de jur împrejur și discursurile aveau să fie rostite, tot așteptând să intru în sala întunecoasă și să-mi caut un loc mai ferit. Veni și acel moment, Gala sau spectacolul epigramei începând, cu invitați și concurenți de prin toate colțurile țării, urcând pe rând pe scenă și recitându-și pastilele. Ori, făcând dueluri între ei, provocându-se. Sau scriind epigrame, chiar, ad-hoc. Să fi fost printre ele câteva catrene grozave, atâta doar că nu mi le mai pot aminti. Fiecare moment avea să aducă farmec spectacolului, care, cu greu avea să fie organizat, însă, care, până la urmă își găsi locul în acel an. Ce-am înțeles eu atunci a fost că și oamenii mai în vârstă pot fi amuzanți, că poate că nu ne putem abține să folosim umorul, chiar și când suntem trecuți de tinerețe. Că simțul umorului e o calitate care nu ține de vârstă, doar de spirit și chiar de suflet, uneori. Și așa era, la o învârtire a ochilor prin sală, într-adevăr oricine ar fi avut de observat că media de vârstă se ridica pe undeva pe destul de încolo, însă ce mai conta? Dispoziția bună plutea în aer și pe buzele recitatorilor-autori de epigrame pentru că „soacra”, „soția”, „amanta”, „bărbatul în etate, neputincios” ori dimpotrivă, „puternic”, dueluri, provocări, orașul Cluj-Napoca și multe alte subiecte, prin epigrame, prindeau contur, amuzând un public, extaziat. Mulți clujeni prezenți și mulți epigramiști din țară! Poate de-aceea capitala Ardealului era o tentație, ca subiect, reprezenta la un moment dat chiar o temă a epigramelor, care veneau dinspre concurenți. De pildă, o epigramă reușită pe care n-aș fi putut să o uit, suna cam așa:

\"Soția-mi spune: -E normal
Să mergi la Cluj, la festival,
Dar de te-ntorci pătat cu ruj
Te-oi face... varza a la Cluj!\"

N-am reținut și cred că nici nu voi reuși să rețin numele autorului, pentru că grupurile de epigramiști erau prezentate, apoi urcau pe scenă citind rapid... Nu cred că cineva ar fi putut să-i identifice sau să le rețină numele. Și acesta, din punctul de vedere al spectatorului, ar fi fost singurul lucru pe care l-aș fi reproșat organizării acestui spectacol umoristic: expedierea prezentării participanților! Altfel, toate bune si pline de-un umor de calitate.
Am reținut totuși o epigramă! Poate că... voi mai da vreodată de ea... Cine știe pe unde? Poate că am să scriu și eu epigrame... Poate... îmi spuneam, coborând în urma tuturor, scările și încercând să mă strecor pe după clădiri și pomul decorativ din fața Casei Armatei. Poate că cineva m-a văzut aici sau poate că nu vrea să mă vadă! Poate că... nu știu... și totuși, nimeni...
- Ia uite, mami! Uite, uită-te acolo!
- Unde, dragul meu?
- Uită-te! Acuma trece strada...
Într-adevăr trecusem strada și întorcându-mi privirea spre umbra din care ieșea acea voce și care era un copil cu mama lui de mână, am înțeles că acel copil văzuse ceva...
- Mami, unde te uiți? Nu acolo! Repede, uită-te!
Cu cea mai mare viteză, am dispărut sub prima poartă de pe Bulevardul Eroilor. Vocea copilului se auzea, apropiindu-se din spate. Era în plină după-amiază și eu riscam să fiu văzut, așa ciudat cum reușisem să arăt atunci, în acea zi de april.
Asta înseamnă că probabil, un copil sau poate și alte persoane, mă pot vedea acum! Așa, cum sunt! Așa cum arăt! mă gândeam.
N-am mai stat pe gânduri, m-am cățărat pe acoperișul acelei clădiri, cu gândul să mă ascund de ochii celor care m-ar fi putut vedea.
- Mamiii! De ce nu te-ai uitat? Veeezi?!Erau două picioare cu flori negre de ață, mergând singure pe stradă. Pe cuvââânt, maaami! Era un om pe jumătate adevărat. De la brâu în jooos, maaami! Hai să vedem în curtea asta, aici a intrat! Hai repede, să ți-l arăt! se auzeau încă vorbele copilului, în urmă, intrând în curtea pe care deja o părăsisem, pășind de pe o clădire pe alta si indreptandu-ma spre casa. Așa ar fi trebuit să mă deplasez de la bun început! înțelesesem atunci, pentru că, într-adevăr, nimeni nu avea să mă observe, trecând pe sus, peste case. In plus, drumul era mai abrupt puțin, dar mai plăcut. Copilul, văzuse el bine, ce văzuse, dar nu mă impacientam. Cine ar fi crezut un copil, spunând o poveste mai mult incredibilă decat posibilă? Nimeni! Așa că m-am pornit liniștit, așa cum trebuia să și fac, până la urmă, cu umorul și gândurile de bine, în spate. Doar cele două străduțe perpendiculare mi-au dat puțin de furcă, pentru că a trebuit să aștept un moment liber... Dar am ajuns cu bine, acasă. M-am întrebat de-atunci dacă cineva din acea sală sau din hol ma văzuse acolo. Sau dacă m-a văzut doar pe jumătate? Ori întreg? Ori deloc! Dar nu cred că voi ști vreodată. Poate nici nu contează, până la urmă. M-am mai întrebat de cate ori îmi aminteam de acel Festival, cum de reușisem să rețin, totuși, o epigramă!? Și am găsit, între timp, răspunsul. Pentru că „epigrama e eternă”! Simplu! În timp ce-mi potoleam spaima, acolo sus, pășind peste case, m-am gândit că în mod sigur o voi regăsi, pe undeva, poate, peste un timp. Și clipa aceea, are să-mi amintească de întâmplarea aceasta și de Festival. Și poate că-l voi regăsi vreodată, cine știe pe unde și pe autorul ei. Ei bine, mi-am spus atunci, dacă va fi așa, am să-i scriu că l-am auzit recitându-și epigrama, pe o scenă a Clujului. Și-am să-i scriu treaba asta, undeva sub epigrama sa. Bineinteles, dacă va fi posibil. Dar ce nu poate fi posibil la Romeo!? am gândit, atunci, probabil, cu un simț al umorului, numai de mine, înțeles. Caci, ca intotdeauna, dealtfel, stiam eu ce stiam...
_________________


- Bun găsit, autorule-epigramist, Sorin Olariu! Te-am regăsit pentru că epigrama e eternă și pentru că întâmplarea face că în eternitatea ei, ia uite-o că durează și pe-aici!


Romeo Rostas




P. S. Aș fi vrut să te întreb și pe tine, dar știu că n-ai să-mi poți răspunde, pentru că pe Romeo, nu l-a văzut nimeni, încă. Dar nu mă pot abține așa că, uite, poftim întrebarea: dar tu, epigramistule Sorin Olariu, tu, m-ai văzut?

Cu intarziere, insa nu prea mare, ma alatur celor care se bucura sincer de drumul pe care ati ales sa-l continuati de mers impreuna, de-acum incolo. Fericire, intelepciune, sanatate, prosperitate si multa iubire! E totusi un eveniment deosebit, cred ca merita sa fie subliniat, iar cei care vor sa-si exprime bucuria, sa o spuna raspicat si deschis (aviz comentariului anterior, facut de Daniel Stuparu).
Cred ca Alma a procedat exact cum trebuia, sunt multi membri ai site-ului care se bucura sa afle astfel (si anume, printr-un anunt) despre aceasta bucurie.
Casa de piatra!

Dar nu-mi vine sa cred. RADIO? Pai, asta e una din marile mele iubiri si totodata, una din meseriile mele. E o surpriza adevarata, sper sa se si concretizeze cumva. Eu stiu ca de un an de zile, cam de cand mi-am dat demisia de undeva, tot visam sa ma intorc si sa redactez din nou, emisiuni. Este posibil asa ceva, legat de site? Tot nu-mi vine sa cred, trebuie sa ma dezmeticesc putin. Daca va functiona, la mine problema este cu inregistrarile. Nu am un studio, unde sa prestez aceasta activitate. Singura scula pe care o am e un reportofon vechi, cu ceva zgomot de fond, sunt valabile materialele audio realizate pe caseta audio? Astept mai multe detalii, ca m-am buimacit de tot...

Silistene draga, cu gandul si cu sufletul suntem alaturi, eu si ai mei, care suntem trei, Luca si Matei, mai precis Romeo and (ca nu gasesc semnu\' ala pe tastaturile astea) co.
Te felicit si-ti doresc sa ai parte de o lansare frumoasa, dar mai ales, de cat mai multi cititori!
Si cred ca ai sa te simti bine, iata cata lume iti e alaturi! Cu simpatie!

Deosebita si frumoasa prin simplitate si naturalete. Nici nu am ce sa mai spun decat ca ma inclin, cu admiratie!

Las\' domnu\' lucrurile in dulap si pe tine, ca acolo le sed lor bine, nu ingramadite in bagaje! Uite ce mi-a placut cum incepe poezia, excelenta constatare, cu un cu totul alt ton decat cel de la final. Ce amagire? Ce dincolo?
Dincoace conteaza! Lasa, lasa... Ca-mi intind eu mana pana la Rosiori si te scutur eu asa mic cum sunt, domnu\' de nu te vezi! Ia, despachetarea! Te rog sa ma scuzi pentru pornirea asta, da\' la ora asta nu sunt in stare sa scriu decat din pept, asa ca peptu\' meu zice sa-ti spun ca uite stii tu mai bine ce si cum... Sper sa nu te superi, dar asta simt, asta scriu, ca mi-s impulsiv la ora asta. Ce sa fac, m-ai prins pe picior gresit...

Multumesc, Log!
Sa dea Dumnezeu!
Si tu, sa ai parte de tot ce-ti doresti!

A, nu, nici vorba de acel sentiment de care spuneai, (ma gandisem in timp ce-ti trimiteam mesajul, ca asta vei crede), nu, mie imi place iepurasul tau, si eu radeam inainte, aveam chiar un bun simt al umorului dezvoltat, eram alta persoana, se spune ca durerea te intareste, nu cred ca e valabil pentru toata lumea, eu nu mai stiu sa rad, nici macar sa mai scriu epigrame sau poezii, sau sa ma bucur de ceva in viata asta. (Bine ca mesajul nu apare la pareri!) Inainte scriam pentru o singura persoana, acum nu mi-ati mai ramas decat voi, toti ceilalti care puteti sa ma cititi, si care nu sunteti acea persoana. Asa se explica vesnicele mele multumiri pentru cititori.
Te aseaman unei prietene la care tin mult, stiu ca nu esti ea, insa si ea citeste animata de aceleasi sentimente ca si tine.
Cu bine, Log!

Cand am citit-o prima data, nu stiu de ce, dar mi-a oferit o cu totul alta senzatie/impresie. Acum insa, rasfoind (si dezlipindu-mi-se cateva foi, din pacate) am pufnit intr-un ras isteric. E haioasa rau. Iata si un mesaj-rezumat:

Domn\' Anton te-am recitit cu bucurie
Ieri, frunzarind \"indemnul\" de hartie
E semn ca ti se pregateste, domnule, ceva
Si negresit, Romica, te va anunta.

Se stie ca epigrama si caricatura sunt surori aproape nedespartite, la festivaluri de epigrama si umor, mereu sunt prezenti si caricaturistii. Copertile volumelor de epigrama sunt realizate in majoritate tot de caricaturisti. M-ar bucura sincer sa se gaseasca printre noi si autori talentati la desen, mai precis la caricatura. Umorul destinde si pana la urma, de ce nu?

Tocmai ti-am lasat o parere.
Pentru ca nu se vede in lista cu pareri si nici nu apare in contul meu, la linkurile cu pareri, iti las aici mesajul (pe Stejan il stiu si nu se va supara ca fac trimiterea sub textul lui), pentru a ma asigura ca il vei citi. Din pacate, tu nu ai nici un text postat, asa ca am recurs la aceasta metoda, in cele din urma. Pentru tine:

http://www.poezie.ro/index.php/personals/51427/index.html

Draga Log,

n-am stiut unde sa-ti adresez cateva cuvinte, pentru ca nu pot sa tac de data aceasta. Si stii de ce? Uite, oricum m-as fi \"imbracat\", in orice ipostaza m-ai citit pe site, tu ai reactionat, ai rezonat cu textele mele, le-ai simtit, ti-au placut. Dar nu oricum, ci din putinele tale cuvinte, adresate mie, am inteles ca de fiecare data te-ai transpus in texte, te-ai regasit intr-un fel sau altul. Tu nu ai aici nici un text al tau. De fiecare data cand veneam in profilul tau gaseam acel iepuras plictisit cu urechile date pe spate si un computer de jucarie. Oare de ce ma intristeaza imaginea? Nu stiu. De fapt, stiu. Apucaturile astea ma cam bantuie de pe vremea copilariei, cand mergeam la circ sau la teatru si incepeam sa plang.
-De ce plangi, uite e clownul, uite, ne face sa radem! zicea mama.
-Nu stiu, cred ca mi-e mila.
La fel mi se intampla si la teatru. Apareau actorii sau papusile (la teatrul de papusi), jucau si adeseori ma stapaneam cu greu sa nu plang.
-Iarasi plangi? zicea mama.
-Da\' tie nu ti-e mila de ei?
-Cum sa-mi fie mila, uite, e de ras...
Abia mai tarziu am inteles ca acea mila era de fapt o puternica emotie, o tristete bucuroasa, nu stiu cum sa o explic, o regasire sau o cautare a fiorului, care se numeste: arta.
Foarte frumos pasajul rugii singuratatii, pe care l-ai ales, din \"Citadela\", desigur m-a facut sa plang si sa-mi amintesc si altceva. Uite ca iti spun.
Acum vreo cativa ani, sa fie sapte-opt aveam de facut un eseu, la o materie frumoasa. Trebuia sa ne alegem un titlu de pe o lista si un autor. Ramanand mai pe la urma, fiindca nu ma repezisem sa ridic doua degetele sus si sa spun, \"eu pe asta o vreau\", cum facusera colegii mei, mi-a ramas \"Citadela\" de Exupery. As fi vrut \"Zbor deasupra unui cuib de cuci\", insa se repezisera vreo trei colegi la ea, asa ca am ramas, eu si prietena mea, Ramona, sa citim acest roman, destul de mare ca intindere. Am cumparat cartea si timp de o saptamana si ceva o citiseram noi impreuna. Ramona, colega mea nu vede de la cativa anisori, asa ca eu ii citisem cu voce tare, in secvente, romanul. Mai stateam uneori cu o foaie si o unealta de scris, sa-mi fac cateva insemne, insa n-a iesit mare lucru, pentru ca noi urmaream subiectul, asteptam fabula, story-ul cartii (care este aproape un pretext, aproape invizibil, o calatorie), atat imi amintesc (e si ceva vreme de cand am citit-o). Ramona ramasese nedumerita, nu putea scoate nici o idee din carte. Pe masura ce inaintam cu lectura, chipul ei se intuneca.
-Ai inteles ceva, Ramona?
-Sa vedem mai departe...
-Suntem aproape de sfarsit, totusi ce crezi, am intrebat-o, privind descumpanit notitele.
-Nu stiu! se palizi ea catre mine, ajuta-ma tu! Ce-ai scris pe hartie?
-Pai, nici eu nu pot spune mai nimic despre subiect. Uite: \"atunci el merse mai departe si ii spuse tatalui sau...\", \"si tatal sau spunea...\", \"si mai mersera si el ii raspunse...\", \"si din nou tatal sau ii spuse...\".
-Ce ne facem?
-Nu stiu. Cautam altceva.
-Ce?
-Vedem noi, imediat.
Am continuat lectura. Stiam ca Ramona nu va putea sa-mi spuna nimic, desi avea o memorie excelenta, ii simteam spaima si privind-o, la un moment dat, imaginandu-mi lumea privita cu ochii ei care nu vedeau, am gasit raspunsul. Insa doream sa o fac si pe ea sa-l gaseasca.
-Totusi, tu ce crezi, ce se intampla in carte?
-Nu se intampla nimic si totusi se intampla atatea...
-Asta e! Poate asta trebuie sa vedem noi aici.
-Eu nu vad nimic. Daca vezi tu ceva, ajuta-ma, te rog.
Mi-am inchis ochii. In fata mea personajele calatoreau undeva departe pe o duna de nisip, cu toate gandurile dupa ele, cu toate sentimentele, cu tot ce invocasera ele. Pareau chiar mai vii decat participand activ la subiect. Atunci am inteles ca departele unui text poate fi extrem de aproape, chiar daca unele personaje calatoresc si nu fac aproape nimic altceva, ca subiectul e in om si nu in subiect sau ca subiectul este insusi omul si tot ce poate el oferi.
-Uite pasajul acesta, nu-ti spune nimic, Ramona?
-Ba da, e foarte frumos.
-Despre ce e?
-Despre ei doi, sunt gandurile lor.
-Crezi ca n-am putea indeparta de departarea in care apar cei doi? Gandurile lor sunt aici, prezente, hai sa scriem despre ele. Despre ganduri, simplu!
-Da, scrie asa...
Si ne-am lucrat fiecare eseul, eu punand accentul pe o parte a cartii, ea, pe cealalta. Am luat nota maxima, dar nu asta conta, ci felul in care gasisem raspunsul cautarii subiectului cartii. In timp, am mai gasti cateva repere. Dupa cativa ani, eu inca studiez si mai scriu cate ceva, iar ea scrie povesti frumoase.
Log, tie acest pasaj ti se potriveste ca o manusa. Tu citesti cu inima, tu primesti in tine lumea celui pe care il citesti si totodata intri in lumea celui care se scrie. Tu te regasesti acolo. Te-ai regasit de multe ori si printre randurile mele si pentru asta, da-mi voie sa ma bucur, ca textele acelea nu au fost scrise degeaba. Si cand spun ca tu citesti cu inima, o afirm pentru ca, nu numai ca m-ai inteles ca atitudine, ci nici macar nu ai indraznit sa gandesti vulgar despre mine, acolo unde chiar nu exista nimic vulgar, unde totul se scrie din inima. Unde Romeo e un copil mai mare si nicidecum nu cred ca poate fi vorba de alte conotatii/deviatii/penibilitati. Dimpotriva. Ne bucuram ca ne-ai primit in suflet. Stii cum se spune, ca in afara de ceea ce cunoastem ne este greu sa ne raportam. Si ca avem tendinta sa gandim despre altii, ghidandu-ne dupa noi-insine. Asa este, eu ma bucur ca te am ca si cititor. Nu stiu cine esti, Log, (si poate ca acest aspect nici nu e important) eu vreau doar sa-ti multumesc ca existi cititorule Log, omule Log!

Cu respect,
eu.