Despărțirea

Prolog Toți avem aripi... Unii aveți aripi mari desenând deasupra noastră zboruri îndrăznețe și înalte... Alții avem aripi mici încercând zboruri terminate în genunchi... dar o luăm mereu de la capăt... și, uneori, reușim... Și mai sunt cei care au aripi mari și refuză zborul... * Privea pe geam cum norii își târau burțile umflate peste acoperișul casei vecinilor. Se spărgeau de horn și treceau, greoi, mai departe. Ajunși deasupra caisului udară cu stropi mari și reci cerul și pământul... She urmări drumul unei picături căzută pe geam. Surprins – parcă – de impact, stropul de ploaie se opri o clipă pe suprafața rece, apoi își continuă drumul alunecând pe sticlă într-o curgere neuniformă, lăsând în urmă frânturi din el... până n-a mai fost nimic... O amintire... Îi veni în minte lacul: asaltat de stropii norilor răniți de crengile desfrunzite era, probabil, lipsit de încremenirea măreață a celui care știe că va fi mereu acolo... Și-l imagină apăsat de povara ploilor încercâd, neputincios, să se apere... Nu-l putea lăsa singur... Când păși pe aleea de lângă lac cerul se opri din plâns. Doar vântul mai scutura ploaia agățată în pomi iar pământul își chema frunzele acasă. Ele sărutau cerul pentru ultima dată desenând o plecăciune stângace, de dureroasă neputință... așa cum făcuse – demult – fetița pe care și-o tot amintea, plângând de mila păpușii bolnave pe care o ducea la medic: „Păpușica mea-i bolnavă/ palidă și foarte slabă,/ nu mănâncă, nu-i e foame/ toată ziua doarme, doarme...”. Când părăsise scena știuse că aplauzele erau doar pentru încurajare... Că nu ar fi trebuit să plângă... Dar așa era ea: mereu lua prea în serios rolul pe care viața o punea să îl joace... nu putea altfel... Tot ce putea era să își strige tăcerile... fiind, de fiecare dată, mai aproape cu o singurătate de pământul care își chema acasă frunzele bătrâne și bolnave... Acum părea o cariatidă care susține cerul ce devenea de la o zi la alta tot mai apăsător. Privea suprafața apei tremurată de vânt... De undeva simțea un miros de zambile... Totuși, era octombrie... Își aminti duminica aceea de început de septembrie în care fuseseră împreună aici. He se așezase pe un smoc de iarbă încă verde de pe marginea lacului și studia pomii din spatele ei. Apoi privirea i se oprise pe She, pe picioarele ei desculțe, pe pielea măslinie, așa cum o avea mereu la sfârșit de vară. Își amintise de poveștile grecești în care spirite feminine își aveau sălașul în copaci... -Mă privești ciudat... -Mă gândeam la avataruri, She... -Avataruri? Dar tu nu crezi în reîncarnări, He... Ai râs de mine când ți-am spus că în altă viață te voi putea iubi mai mult, că voi umple toate tăcerile rămase în urmă, între noi... -Ar trebui să mă iubești mai mult acum... ca să fiu sigur. Îi zâmbise. She se așezase lângă el, lăsându-i inițiativa unei atingeri pe care și-o dorea foarte mult. He nu se clintise... -Am citit undeva că lumea a fost creată din iubire... -Din iubire, She? -Da, din iubire... că totul era o luptă între elemente și a intervenit, din afară, Iubirea... apoi totul a prins formă și s-a armonizat. E frumoasă teoria, deși... iubirea ar trebui să existe în noi... nu să ne fie suflată din exterior... -Empedocle. Iubirea și Ura. Un proces continuu de unire și disperare din care a luat naștere tot ceea ce compune universul. -Uneori strălucești, He! Parcă ai fi înconjurat de o armată de licurici! -Doar când privești în sus îmi poți vedea strălucirea, She... altfel e ca și cum ai căuta în adâncuri ceva ce nu poți găsi decât în înalt... -Așa cum sunt stelele? -Așa cum sunt stelele... Atunci intervenise toamna în povestea lor. She văzuse o frunză de platan lunecând pe suprafața apei. Păstra în ea culorile verii... doar marginile își pierduseră culoarea și se curbaseră în sus, protejând parcă suprafața frunzei. „Numai bună de corabie pentru Degețica!” gândise ea. „Să sperăm că Broscu nu e pe-aproape iar Flu va veni curând să o salveze”. Deși mai erau prea puțini fluturi în acel început de toamnă... Fluturi... aripi... zboruri... Cum să-l privească zburând dacă refuza să-și deschidă aripile? -Hai să vorbim despre aripi! -Despre aripi, She? -Daaaa... despre aripi... -Adică... din nou despre îngeri moi și pufoși... sau despre vrăbiile care stau înșirate pe gardul din spatele grădinii asemeni bilelor de pe socotitoarea din copilărie? Îți amintești cum îmi explicai tainele adunării și scăderii, pe când mie îmi stătea gândul doar la terenul de fotbal proaspăt trasat cu var? Te supărai mereu când... -Despre aripile tale, He... He rămăsese neclintit, întins pe iarba de lângă lac. -Dar eu nu sunt înger... -E drept că, uneori, ești departe de ceea ce aș numi eu înger! zâmbise She în timp ce privea nunta unor furnici pe poteca îngustă. Din castan căzuse o frunză pistruiată, întrerupând șirul ordonat al furnicilor. She ridicase frunza și privise castanul încărcat de toamnă. -Ultima dată când m-ai îmbrățișat m-ai zgâriat cu ele, He... -...? -Aripile... dacă nu le folosești pentru zbor te-ar putea răni... pe tine și pe cei din jur... Desfă-ți aripile și zboară, He! Atunci aș privi în sus și ți-aș putea vedea strălucirea... -Nu ai dreptul să îmi judeci zborul, She! Nimeni nu are acest drept! Și se pierduse printre castani, hotărât să-și deschidă aripile doar atunci când va simți chemarea înălțimilor. She rămăsese culcată în iarbă, căutând prin sertarele cu amintiri. Crezuse până atunci că mai erau multe povești care așteptau să fie inventate... dar toamna fără fluturi se așezase între ei, furându-le apropierile pe care zborul le-ar fi putut întrupa... Epilog De atunci doar tăcere... Fără zboruri și fără înălțimi... Totuși mai avea lacul... și castanii... și nunta furnicilor... Și toate aceste lucruri pe care le lua „prea în serios” și de care își va aminti peste ani așa cum își amintește acum de fetița care plânsese de mila păpușii ce trebuia dusă la medic. Și mai învățase în ultimul timp că tăcerile sunt cuvinte nerostite care deseori spun mai mult decât orice rostire... și dor mai mult...