nu mă lăsa niarne să tresar

nu mă lăsa niarne să tresar la orice adiere fără să știu unde mă duce viitura călcând pe viața mea fragilă așează-mi-te alături să-mi fii reazem când vocile unor oameni se vor înfige în timpanul meu degeaba aș vrea mâna să mi-o-ncolăcesc peste divinitatea lor impresia mea sumară circulă aiurea prin această lume de multe ori mă simt o himeră aievea unei ninsori albe peste orașul împestrițat cu nervii fiecăruia da niarne nu mă lăsa singură adoptă-mă în adevărul tău să-mi pot încălzi culcușul cuvintelor o curajoasă gândire să-mi răsară înaintea oricărei tresăriri numai cu ea voi putea șlefui pietre ridicându-le apoi postamente din sudoarea-mi cristalizata cine știe poate pe ele se vor odihni duhuri blânde care-mi vor recunoaște hohotul de plâns și-mi vor smulge spaima din jur să pot exista 6 aprilie 2011