Ducesa Du Mitras și Directorul General de la Du Mitras&Co. Povestea celor două cinteze mecanice

E primăvară. Două cinteze mecanice cântă pe copacul din fața ferestrei noastre. La fiecare cinci minute, le întoarcem cu cheița și le așezăm la loc, pentru a-și continua cântecul întrerupt. Facem aceasta opt ore pe zi, cu o rotație a cadrelor calculată după o formulă matematică pe care nimeni nu a înțeles-o vreodată, dar pe care fiecare dintre noi o aplică în mod ireproșabil. În așteptarea timpului când vom învârti cheița, este strict interzis a face orice altceva decât să așteptăm, deoarece orice altă activitate ar pângări cântecul cristalin al cintezelor. Aici trebuie făcute câteva precizări. În primul rând, chiar dacă am fi vrut și tot nu am fi putut face altceva, întrucât aceasta a fost prima și singura cerință a fișei postului. Au mai fost și alte cerințe, dar peste acelea s-a trecut mai ușor, unele omițându-se a mai fi trecute pe listă, iar altele fiind ignorate, pur și simplu. În al doilea rând, cântecul cintezelor este singura noastră rațiune de a fi, și nimic din ceea ce ne înconjoară nu ar fi putut exista fără acesta. E, cum se spune, fundamentul ontologic al lumii, chiar dacă nimeni nu știe exact ce vrea să spună acest lucru. Cert e că sunetele cintezelor mecanice au darul spranatural de a se materializa în fel de fel de obiecte inutile, dar care pot să transfigureze în așa măsură pe cel care le ascultă, încât se simte cuprins de o bucurie și de o exaltare fără seamăn. Unii au ales chiar să urmeze calea absolutei desăvâșiri, renunțând la viața lor personală și hotărând să nu mai plece niciodată de la locul de muncă, în așteptarea momentului în care le va veni rândul să întoarcă cheița magică, cu riscul de a se stinge din viață. Aceștia erau declarați sfinți și, după trecerea în Împărăția Cintezelor Mecanice, puteau deveni, la rândul lor, mecanisme pe care ceilalți le-ar fi întors cu cheița, asta desigur în cazul în care ar fi primit avizul favorabil din partea Mecanicului Suprem, lucru care se întâmplă, de ce să nu o spunem, extrem de rar. Lumea nu mai putea vorbi despre altceva decât despre minunile pe care le săvârșeau cele două cinteze și asta nu pentru că cineva le-ar fi interzis dreptul de a vorbi, ci pentru că sunetul lor minunat era dincolo de cuvinte. Chiar și în timpul conversațiilor uzuale, nu auzeai decât expresii tip, cum ar fi: „Ai auzit, dragă, ce interpretare?” „Ce treceri subtile de la o tonalitate la alta!” „Ce spui de cadență?” „O demonstrație perfectă de virtuozitate!” „Ce duet strălucitor!” „Cine?” Pentru că, de cele mai multe ori, cei angajați în discuții, vrăjiți de profunzimea subiectului abordat, uitau de unde plecaseră și se prăbușeau în perplexitate, din care, în ciuda tuturor eforturilor, nu își mai reveneau niciodată. Păstrătoarea acestor taine era ducesa Carmen Du Mitras, verișoară terțiară cu Carmen De Bizet, care, neputând obține același succes, alesese calea surghiunului, unde acum lucra ca menajeră într-un hotel devastat zilnic de huligani și de bombardamente, ceea ce o făcea extrem de ocupată. La rândul ei, și Du Mitras era extrem de ocupată, ceea ce demonstrează că asta era o trsătură de famile comună. Ea imortaliza și monitoriza permanent cântecul celor două cinteze, filmând cu o cameră High Definition fiecare tresărirre metalică a penelor viu colorate ale frumoaselor păsări, surprinzând totodată perfecțiunea artei celor cărora le venea rândul să întoarcă cheița. Dar numărul celor iubitori de asemenea servicii era în continuă creștere și mulți dintre ei nu apucau într-o viață să se bucure de privilegiul de a fi ei cei care asigurau viața celor două cinteze, din momentul în care se întrerupsese și până în momentul în care avea să se întrerupă din nou. Atunci, cei care nu aveau noroc sau cărora pur și simplu nu le veniseră rândul, făceau o cerere oficială prin care solicitau ca în reîncarnarea viitoare să li se acorde totuși acest privilegiu pe care, orișicât, îl așteptaseră atâta. Și asfel de cereri creșteau pe zi ce trecea, dovedind că lumea nu este chiar așa cum se spune și că, în general, are un scop precis în viață, atât în cea de acum, cât și în cele care vin după. Cel care se ocupa de buna rânduire a a acestui univers centrat în jurul celor două cinteze era chiar soțul ducesei, nimeni altul decât renumitul Director General de la Du Mitras&Co singura și dealtfel cea mai mare firmă producătoare de cheițe pentru cinteze mecanice. Acesta este singurul lucru care se știe despre renumitul Director și despre renumita sa firmă. Uneori, mai apare și el la fereastră ca să asculte cântecul păsărilor și atunci lumea poate observa că din colțul gurii acestuia se ivește un surâs care prinde aripi și începe să zboare. Dar cum fereastra e întotdeauna închisă, surâsul Directorului se izbește de peretele de sticlă, dându-și, asemenea turturor celorlalte lucruri mai mult sau mai puțin artificiale, obștescul sfârșit. Acestea, ca și multe altele, au fost și vor mai fi filmate de Ducesa Du Mitras, păstrătoarea tainelor universului centrat în jurul celor două cinteze mecanice și a minunatelor lor chei.