Binecuvântați fie vorbitorii aceștia

În orășelul acesta, Toată lumea vorbește despre iubire. La colțuri de străzi, sub streșini crăpate, Se vorbește intens, se vorbește voluptuos, se vorbește apăsat Despre iubire. Ninge aiurea, degeaba mai plouă, Anotimpurile mor nebăgate în seamă. Drumurile mustesc de praf, Oamenii nu mai ies de mult la plimbare, Copacii și-au găsit alte slujbe, În orașe în care oamenii, Banali și insipizi, Nu discută atât de frumos despre iubire. Câte cuvinte se nasc Meșteșugite, aurii, zemoase, Din gurile muritorilor aceștia binecuvântați Cu darul vorbirii. Câte imagini se trec din ochi în ochi Ca o marfă de contrabandă nepedepsită. Nu există copii mai înțelepți decât ai lor, Cresc de mici știind totul despre iubire. Animalele au emigrat cu toatele, Pentru că ele nu știu să vorbească, Dumnezeul lor n-a fost așa de darnic. Dar oamenii au suprimat foamea și frigul, Printr-o permanentă fericire Pentru că pot vorbi atât de liberi, atât de netulburați, Atât de cursiv, atât de poetic, Atât de uman, atât de real, Atât de profund, atât de permanent Despre iubire. Până și cerul a coborât într-o zi, Curios să-i asculte. S-a așezat lângă vânt La stânga mării, Și-a uitat să mai plece, Albastru și fermecat. Un străin a trecut prin oraș. Stupid, barbar, Bietul de el, Ca un accident al naturii. Acum, la colțuri de străzi, sub streșini nereparate, Oamenii vorbesc intens, vorbesc cu voluptate, vorbesc apăsat Despre hainele nepotrivit de fistichii ale străinului acela Care habar n-avea de iubire. Doamne, Și câte cuvinte noi, rotunde, se nasc Meșteșugite, aurii, zemoase, Din gurile muritorilor aceștia binecuvântați Cu darul vorbirii.