Porumb Darius

ca o umbră și abia pulsând îmi strecor gândul prin înghesuiala de glasuri lipicioase să nu trezesc gurile hămesite, căscate ca niște crevase la margini de văzduh fără urme pătrund reabsorbit

de aici din vâltoarea tulbure ce-și urmează cursul firesc viața se pierde pe albie zadarnic încerc a opri goana faptelor ce se risipesc în detalii odată cu fiecare puls al întâmplărilor la

peste tot cuvinte, mormane de cuvinte trosnesc zdrobite sub tălpile de lemn ale prezentului învățăm zi de zi să gângurim la unison într-un zumzet cu milioane de înțelesuri săpăm tranșee între

mai bine-ar fi să nu știu cum gândul și visarea în răscolirea miezului ar putea stârni ridicări din tenebre de sub munți de furie mai bine-ar fi să nu știu cum din învolburări de patimi se

cu leneveală încerc să mă descotorosesc de incomodele dorințe fără să-mi doresc în schimb nimic concret, fără să fiu deplin conștient că spânzur chipurile dimprejur de standardele-mi

aș vrea să urlu nestingherit și să erup ca un vulcan încolțit de tot ce se întâmplă în subteranul conștiinței inima e pe punctul de a ecloza fluturi morți ce mă fac să scormonesc golul după

este prea greu și apăsător atunci când regretele adună noduri în gât sugrumându-te-n lacrimi dacă aș putea aș face pe loc o incizie adâncă, o intervenție pe suflet deschis pentru a smulge din

dangănul clopotelor semăna mai mult a scrâșnire din dinți către cer în nemângâierea mea așteptam să irumpă pe fiecare stâlp câte un hrist răstignit ca să mă ghideze spre drumul în goana

sunt complet conștient că trebuie să port bătăliile fiecarei zile pentru sufletul meu, pentru neprevăzutele patimi, pentru a-mi da seama dacă sunt unul dintre cei buni sau cei răi în speranța

am oprit transplaturile de cuvinte și fraze nerostite muriră-n freamăt mut așa am început să iubesc tăcerile din supraplin în supraplin am ajuns să sufăr de înălțare la cer omul ieșit din

plecările din mine s-au rătăcit în trăiri necuprinse prin coclauri de lumină strearpă și întuneric stins pe aici, sunt oameni paraleli, înseriați în derivație, fără nume și chip eu mor în fiecare

în mine a murit un om și cum nimeni nu vrea să-i sape groapa i-am săpat un mormânt în inima mea vie la căpătâi i-am pus un astru cu razele rupte de dinții eclipsei apoi i-am împins sicriul

vreau să lipsesc o vreme, să fiu rătăcit, undeva departe, unde să nu mai simt răsuflările zilelor gâfâind, într-un loc, unde să nu te ascunzi de nimic, unde să nu trebuiască să te uiți la

aș fi putut să fiu cum ai fi vrut de la început dar m-am dezis, rece, de fericirea pământie îmi tot spuneam că totul e zadarnic, că îmi acoperi ochii sub cortină, priveam în treacăt, uniform

am privit prin ocheanul întors spre răstimpul în care îmi îngropam visurile fără răspuns, în fiecare seară la căpătâi apoi îmbrățișam perna ținând-o strânsă ca pe-o dorință la piept, închideam

Răvășit în tăceri sorb fiecărei clipe roua trăirilor, topindu-mă ca o brumă de toamnă sub razele unui soare cu dinți. Răsărit între două anotimpuri ca o siluetă dezbrăcată de

în modul meu de răzvrătire mă tot hrăneam cu ură defulând prin toți porii disperare nu puteam să accept îngrădirile eram tulburent, hulitor, ca un capăt absolut al răutății zi și noapte

Nu mai scornesc ieșiri spre necuprinse trăiri e mult mai aproape ceea ce nu-mi doresc și-am deprins arta eschivării ca un cameleon în fața primejdiei și a fricii pe care le simt zi de zi ca și

mă trezesc brusc, cu aceeași senzație de apăsare și sufocare, același vis obsedant în care spasme mi-au întins în somn mâinile cu disperarea celui ce se îneacă și mi-au încleștat pumnii în

În cercul meu de cercuri vicioase trăirile încordate-n fiori de necuprins se zbat în ireale închipuiri, A gândurilor siluete 'nfășoară amniotic nuduri de-nfăptuiri în spații de neant. Eu

Tihna râvnită nu va curge niciodată pur și simplu peste chipul durerii, Formele măștilor și frumusețea cuvintelor nu pot ademeni cu sunetul lor casant clara vedere, deșirându-se fir cu fir în

Tăcerea se prelinge dintr-un vas în altul întinzând secundele ca un elastic, Dincolo de forme nu se-ntâmplă nimic, toate întrebările mi s-au închegat ca o tumoare în suflet înstrăinându-mă de

Fiori de gând țășnesc din grote de durere către cer, izbind zadarnic în a purității boltă cu pumni de fier și cu îngenunchiate lacrimi. Am înălțat sufletul ca o pâine frântă, ca o jertfă de

aud timpul curgând prin catacombele văzduhului și văd cum picură secundele din ceasuri în cloaca rătăcirilor tăioase fante de lumină înfiorează și despică norul de simțiri ce voalează amăgitor